Educație medicală continuă pentru medicii de familie: necesară, dar cum și ce anume?

În urmă cu 30 de ani a fost publicată cartea „Evaluarea educației continue a profesioniștilor din domeniul sănătății” (1) pentru a răspunde la întrebarea „Poți dovedi că educația continuă face cu adevărat diferențe?” În 1998, Dave Davis a publicat un articol cu ​​titlul „Este educația medicală continuă (EMC) efectivă?'(2). Concluzia a fost că 7 din 10 medici au prestat mai bine și că jumătate din intervențiile lor au avut rezultate mai bune. Nu este de mirare, că EMC este în prezent necesară în multe țări europene pentru ca profesioniștii din domeniul sănătății să își poată exercita profesia ani la rând. Și, ca în urmă cu 20 de ani, EMC este mai ales utilă în domenii în care profesioniștii din domeniul sănătății nu au fost instruiți în timpul studiilor medicale, așa cum s-a demonstrat recent în cazul îngrijirii paliative (3).

EMC este utilă pentru toți medicii, indiferent de specialitate. Un sistem pentru educație medicală continuă are ca scop asigurarea unui nivel ridicat de competență teoretică și clinică pe parcursul vieții profesionale a tuturor specialiștilor din sistemul sanitar. Cu toate acestea, diverse întrebări precum „Care este dovada efectivității?”, „Care metodă funcționează cel mai bine?”, „Care sunt nevoile pentru EMC ale medicilor generaliști/de familie?”, nu sunt studiate sistematic și numărul de studii este (încă) limitat. Poate că acest fapt este o scuză în unele țări pentru a nu dezvolta un sistem în care EMC să fie obligatorie, să nu-l promoveze și nici să nu-îi specifice obiectivele și să-îi garanteze calitatea. În astfel de țări, calitatea îngrijirii nu va fi în consecință „state of the art” dacă organizațiile profesionale nu iau inițiativa de a-și asuma responsabilitatea pentru calitatea EMC. Într-adevăr, sunt necesare mai multe studii despre cum și ce anume sa fie cuprins în programele de EMC, și este, de asemenea, evident, că EMC este o necesitate pentru toți medicii practicieni și în special pentru medicii de familie, pentru că au rolul de ‘’păzitori ai porții’’ (gate-keepers) în sistemul de sănătate.

Există linii directoare și documente despre ce trebuie făcut pentru a realiza EMC. În 1998, Federația Mondială pentru Educație Medicală (WFME) a ​​lansat un program privind Standardele internaționale în educația medicală. Scopul a fost de a oferi un mecanism de îmbunătățire a calității educației medicale, într-un context global, care să fie aplicat de instituțiile responsabile de educația medicală și pe tot parcusul în programele de educației medicală (4). Aceste standarde au oferit cadrul pentru standardele educaționale specifice medicinii de familie, elaborate de Grupul de lucru WONCA pentru educație (WONCA Working Party on Education: WWPE), care a fost publicat în 2013 sub denumirea de „Standarde globale WONCA pentru educația post-universitară în medicina de familie”. Educația medicală continuă ar trebui să facă parte din acest tip de educație, scrie WONCA. De aceea a fost numit un comitet special WONCA, care, în 2018, a raportat în cadrul reuniunii Consiliului EURACT din Belgia despre starea actuală a bazei de dovezi pentru CME eficientă pentru medicina de familie și cum să se identifice nevoile de învățare relevante pentru medicii de familie (5).

Doar câteva exemple despre rezultatele unei EMC corespunzătoare. O revizie sistematică de literature din 2014 (6), care analizează 11 studii de evaluare, a arătat o îmbunătățire semnificativă a cel puțin unuia dintre următoarele rezultate: satisfacția, schimbarea cunoștințelor sau a practicilor. Au existat puține dovezi pentru impactul EMC online asupra pacientului. În cadrul discuției, autorii subliniază necesitatea de a căuta modul în care este oferită EMC și care sunt metodologiile utilizate. O revizuire sistematică recentă, axată pe practica generală (7) încearcă să răspundă la această problemă. Aceste rezultate nu sunt atât de pozitive: modul în care se oferă EMC variază enorm, urmărirea este adesea absentă, iar rata de răspuns pentru a evalua cursul EMC este scăzută. Un alt studiu recent oferă o soluție pentru a îmbunătăți eficacitatea EMC pentru medicii de familie. Ce fel de EMC este preferată de medicii de familie? Răspunsul pare a fi legat de locul în care funcționează medicii de familie. EMC în grupuri mici este preferată de medicii de familie care lucrează în zonele rurale (8). Această abordare pare a fi susținută într-un alt studiu recent (3).

De asemenea, sunt disponibile studii despre subiectele preferate în cursurile de EMC. Medicii de familie au identificat comunicarea medic-pacient ca fiind cea mai importantă și cea mai performantă abilitate a lor și au identificat subiecte clinice și non-clinice relevante în asistența medicală primară (9). Printre subiectele non-clinice preferate pentru EMC viitoare sunt incluse managementul stresului, abilitățile de afaceri, managementul practicilor.

De asemenea, sunt făcute studii comparative pentru compararea sistemelor de EMC din 6 țări europene (10). Cu toate acestea, până recent nu a existat niciun sistem standardizat în Europa pentru acreditarea activităților EMC și acordarea de credite. Unele țări europene au instituit sisteme EMC cu obligația legală de a colecta un anumit număr de credite pentru a practica medicina, în timp ce în alte țări nu există un astfel de sistem, iar EMC este considerată o responsabilitate etică și morală a fiecărui practician. În aceste zile, Union of European Medical Specialists (UEMS) a înființat Consiliul European de Acreditare pentru EMC (European Accreditation Council for CME: EACCME), care vizează facilitarea dezvoltării unui sistem european comun de EMC. Acest comitet acționează ca o structură-umbrelă pentru autoritățile naționale responsabile de EMC și garantează reciprocitatea creditelor EMC acordate în diferite țări europene (11).

Deci standardele europene există. Cu toate acestea, trebuie să recunoștem că există suficiente cunoștințe și materiale pentru a începe cu un sistem EMC calificat în fiecare țară europeană pentru fiecare specialitate medicală. Pacienții merită acest lucru.

Continuous Medical Education for family doctors: needed, but how and what?

Over 30 years ago the book ‘Evaluation of continuing education in health professionals’ was published (1) to answer the question “Can you prove that continuing education really makes any differences?” In 1998 Dave Davis published an article with the title ‘Does CME work?’ (2). CME stand for Continuous Medical Education. The conclusion was that 7 out of 10 doctors performed better and that half of the interventions resulted in a change of health care outcomes for the better by CME. No wonder, that CME is required these days in many European countries, when health care professionals want to work continuously in their profession. And as 20 years ago: it works in fields, in which health care professionals were not trained at the medical school before as was recently demonstrated in the case of palliative care (3). ‘CME works’ should work for all medical specialists, so also for General Practitioners.

A system for Continuing Medical Education (CME) is aimed to assure a high level of theoretical and clinical competence throughout the working life of all medical specialists.  However, various questions like ‘what is the evidence?’, ‘which method works best?’, ‘what are the needs for CME of GPs?’ are not studied systematically and the number of studies is (still) limited. This maybe an excuse in some countries not to develop a system to make CME obligatory neither to promote it nor to specify its objectives and to guarantee its quality. In such countries, the quality of care will be not accordingly the ‘state of the art’. It may be even more amazing, that in these countries medical professional organisations do not take the initiative to take its responsibility for CME. Indeed, more studies are needed about how and what in CME, but is also evident, that CME is a need for all practicing doctors and may be the most for GPs, because they are the gate-keepers of the health care system.

And there are guidelines and documents about what to do to realise CME. In 1998, the World Federation for Medical Education (WFME) launched a program on International Standards in Medical Education. The purpose was to provide a mechanism for quality improvement in medical education, in a global context, to be applied by institutions responsible for medical education, and in programs throughout the continuum of medical education (4). These standards provided the framework for the family medicine-specific educational standards developed by the WONCA Working Party on Education (WWPE), which was published in 2013 as ‘WONCA global standards for Postgraduate Family Medicine Education’. Continuous Medical Education should be part of it, writes WONCA. A special WONCA committee has been appointed. In 2018 this committee reported at the EURACT Council Meeting in Belgium about the current state of the evidence base for effective CME for Family Medicine and how to identify learning needs that are relevant to Family Doctors (5).

Just a few examples about the outcomes of proper CME. A systematic review in 2014 (6), analysing 11 evaluation studies showed a significant improvement in at least one of the following outcomes: satisfaction, knowledge or practice change. There was little evidence for the impact of online CME on patient outcomes. In the discussion the authors emphasize the need to look for the way how CME is offered and which methodologies are used. A recent systematic review focusing on General Practice (7) tries to answer this issue. These outcomes are not that positive: the way CME is offered varies enormously, follow-up is often absent and the response rate to evaluate the CME course is low. Another recent study offers a solution to improve the effectiveness of CME for GPs. What kind of CME is preferred by GPs? The answer seems to be related to the place where GPs work. CME in small groups is preferred by GPs working in rural areas (8). This approach seems to be supported in another recent study (3).

Also studies are available on which subjects maybe preferred. GPs identified doctor-patient communication as the most important and best-performed GP skill and identified clinically-relevant primary care topics and non-clinical topics (9). Non-clinical topics include stress management, business skills, practice management and are preferences for future CME.

Also comparative studies are made to compare the CME systems in 6 European countries (10). However, till recently no standardised system across Europe existed for accrediting CME activities and providing credits. Some European countries had established CME systems with a legal obligation to collect a certain number of credits in order to practice medicine, while in other countries no such system exists and CME is considered as an ethical and moral responsibility of each individual practitioner. These days, the Union of European Medical Specialists (UEMS) has established the European Accreditation Council for CME (EACCME), aimed at facilitating the development of a common European CME system. This committee acts as an umbrella structure for the national CME authorities and guarantees the reciprocity of awarded CME credits in different European countries (11).

So European standards exists. Taking all together, it should be recognized: there is enough knowledge and material to start with a qualified CME system in each European country for each medical specialism. Patients deserve it.

Vezi PDF | See PDF

   Bibliografie/References

  1. Abraham (ed). Evaluation of continuing education in health professionals. Kluwer Nijhoff;1985.
  2. Davis D. Does CME Work? An Analysis of the Effect of Educational Activities on Physician Performance or Health Care Outcomes. Available from: https://doi.org/10.2190/UA3R-JX9W-MHR5-RC81 [Accessed 18th August 2019].
  3. Crișan ES. Getting started in palliative care – course for general practitioners in Mureş county. PALIATIA Available from: http://www.paliatia.eu/new/2019/07/getting-started-in-palliative-care-course-for-general-practitioners-in-mures-county/ [Accessed 20th August 2019].
  4. International Standards in Medical Education. Available from: http://www.wfme.org/ [Accessed 20th July 2019].
  5. Report of EURACT Council Meeting – Antwerp, Belgium, 19-20 September 2018. Available from: www.euract.woncaeurope.org [Accessed 15 July 2019].
  6. Thepwongsa I, Kirby CN, Schattner P, Piterman L. Online continuing medical education (CME) for GPs: does it work? A systematic review. Aust Fam Physician. 2014; 43(10):717-21.
  7. Bernardes CM, Ratnasekera IU, Kwon JH, Somasundaram S, Mitchell G, Shahid S et al. Contemporary Educational Interventions for General Practitioners (GPs) in Primary Care Settings in Australia: A Systematic Literature Review. Front Public Health. 2019;7:176. doi: 10.3389/fpubh.2019.00176.
  8. Dowling S, Last J, Finnegan H, O’Connor K, Cullen W. Does locally delivered small group continuing medical education (CME) meet the learning needs of rural general practitioners? Educ Prim Care. 2019 May; 30(3):145-151.
  9. Maher B, O’Neill R, Faruqui A, Bergin C, Horgan M, Bennett D et al. Survey of Irish general practitioners’ preferences for continuing professional development. Educ Prim Care. 2018;29(1):13-21.
  10. Garattini L, Gritti S, De Compadri P, Casadei G. Continuing Medical Education in six European countries: a comparative analysis. Health Policy. 2010;94(3):246-54.
  11. Union of European Medical Specialists. Available from: http://www.eaccme.eu/ [Accessed 13th August 2019].

RevMedFam Author

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *