Necesitatea unui consens privind pregătirea și certificarea medicilor de familie pentru POCUS (point-of-care ultrasound) rămâne o provocare



Ultrasonografia la locul de îngrijire (POCUS) este o examinare imagistica utilizată pentru a diagnostica și a ghida procedurile medicale în completarea examenului clinic în diferite specialități: medicina de familie, medicina de urgență, cardiologie, endocrinologie, obstetrica-ginecologie, urologie, etc.

Există diferențe între POCUS și ecografia de diagnostic. POCUS este focusată pe o regiune anatomică limitată și răspunde nevoii de completare rapidă a examenului fizic într-un context clinic dat. Ecografia de diagnostic este o examinare în detaliu, foarte precisă a unei regiuni anatomice, se efectuează de obicei în departamentul de radiologie folosind echipamente complexe, cu tehnologie noua și se finalizează cu un rezultat de examinare complet.

Utilizarea ecografiei la punctul de îngrijire (POCUS) în cabinet și la domiciliul pacienților este în creștere în practica generală, facilitată de dezvoltarea scanerelor cu ultrasunete cu costuri mai reduse și de înaltă calitate (1). Tehnologia în ultrasonografie a evoluat rapid. Sistemele vechi, voluminoase, sunt înlocuite cu cele compacte, unele portabile care oferă imagini ale organelor pacienților în timp real, acolo unde sunt îngrijiți. Ele pot fi pe setate pe un cărucior, o tableta sau purtate manual. Ecografele funcționale pe un laptop cu ajutorul bateriei acestuia sunt ideale pentru unitățile mobile de urgență, zonele rurale și centrele de permanență din medicina de familie.

Noile generații de medici de familie (MF) vor include POCUS în oferta lor de servicii de îngrijire a pacienților după dobândirea competenței în ecografie în timpul formării lor pre- și postuniversitare. POCUS este un instrument util în asistența primară și caracterul non invaziv al acestuia, diagnosticarea mai rapidă, reducerea trimiterilor medicale și reasigurarea psihologică a pacienților sunt aspecte suplimentare care contribuie la valoarea lui  diagnostică.

În țările europene, procentul MF care utilizează examenul ecografic variază între 1 și 67% (2). MF din cabinete grupate efectuează ecografii mai des în comparație cu cei din cabinetele individuale pentru că aceștia au achiziționat mai facil echipamentul ecografic. Numărul examinărilor ecografice efectuate de MF variază foarte mult, 49% dintre ei au utilizat POCUS mai puțin frecvent decât săptămânal, 41% cel puțin săptămânal și doar 10% efectuează ecografii zilnic (2).

Ultrasonografia este o examinare imagistică operator-dependentă și este necesară competența pentru a asigura acuratețea diagnosticului (3). POCUS necesită cunoștințe anatomice și clinice, abilități tehnice și capacitatea de a interpreta imagini ecografice. Utilizarea POCUS de către MF fără a dispune de competențele necesare ar putea conduce la rezultate fals pozitive, provocând anxietate inutilă a pacientului și la teste suplimentare redundante. De asemenea, constatările fals negative ar putea determina ignorarea unor diagnostice potențial periculoase.

Obținerea și menținerea competențelor diferitelor modalități și proceduri de scanare a imaginilor în cadrul POCUS necesită pregătire și expunere continuă la condiții clinice relevante. Instruirea și certificarea competentei în ecografie a medicilor de familie în diferite țări este foarte diferită și necesită un consens. În plus, deoarece numărul examinărilor ecografice în asistența primară este mai redus decât în alte specialități medicale, unele tari europene au inclus recertificarea la 5 ani a competentei în ecografie a MF că fiind obligatorie.

Deși numărul MF care utilizează POCUS este în creștere, nu există un consens general cu privire la cunoștințele și abilitățile specifice pe care ei ar trebui să le dobândească pentru a efectua eficient POCUS. În multe țări MF care utilizează POCUS au dobândit cunoștințele și abilitățile prin diferite cursuri non standardizate de predare a ecografiei țintite pe organe și le-au integrat pragmatic în practica de zi cu zi.

În Romania MF pot utiliza POCUS doar după obținerea competentei în ultrasonografie, modul standardizat de 3 luni de instruire, comun cu alte specialități clinice. Această instruire și certificarea competentei în ecografie se pot efectua numai după obținerea specialității medicina de familie. Curriculumul rezidențiatului de medicina de familie include doar 1 luna de instruire nestandardizată în ecografie generală, care nu permite obținerea competenței.

În unele tari au fost dezvoltate standarde de instruire specifice pentru predarea POCUS medicilor de urgență și de terapie intensive și sunt studii care arată nevoia dezvoltării unui curriculum de instruire în POCUS specific pentru MF. Asociația Americană de Medicilor de Familie a publicat un curriculum pentru predarea POCUS rezidenților de medicină de familie în 2018. Nu există însă standarde specifice de pregătire pentru POCUS în practica de MF care au deja specialitatea (4).

Pe lângă lipsa unor opțiuni de instruire specifice în utilizarea POCUS în medicina de familie, există și alte bariere pentru implementarea acesteia în asistența medicală primară. Studiile au identificat, de asemenea, aspectele financiare, constrângerile de timp și recertificarea obligatorie la 5 ani a competenței în ecografie a MF ca și alte două limitări (1,2).

Studiile actuale arată o diversitate considerabilă de opinii care necesită consens pentru stabilirea unui curriculum POCUS specific pentru MF. Sunt necesare cercetări viitoare pentru a identifica barierele și facilitatorii pentru utilizarea POCUS în medicina de familie, pentru a stabili interesul MF pentru ultrasonografie și motivația acestora pentru certificarea competentei în ecografie.

Implementarea rezultatelor acestor studii ar conduce la schimbări privind promovarea și integrarea POCUS în asistența primară și la beneficii pentru pacienți și pentru sistemul de sănătate.


The need for consensus on the training and certification of family physicians for POCUS (point-of-care ultrasound) remains a challenge
Assoc. prof. dr. habil. Mira Florea
Chairman of editorial board of Romanian Journal of Family Medicine
Point-of-care ultrasound (POCUS) is an imaging examination used to diagnose and guide medical procedures in addition to the clinical examination in various specialties: family medicine, emergency medicine, cardiology, endocrinology, obstetrics-gynaecology, urology, etc.There are differences between POCUS and diagnostic ultrasound. POCUS is focused on a limited anatomical region and responds to the need for rapid completion of the physical examination in a given clinical context. Diagnostic ultrasound is a detailed, very precise examination of an anatomical region and is usually performed in the radiology department using complex equipment with new technology, and results in a full exam report.

The use of point-of-care ultrasound (POCUS) is expected to increase in the coming years in general practice, facilitated by the development of lower-cost and high-quality ultrasound scanners (1). Ultrasound technology has evolved rapidly. The old, bulky systems are being replaced by compact ones, some portable, which provide images of the patients’ organs in real time, where they are cared for. They can be cart-based, tablet-based, or hand-carried. Battery-powered laptop ultrasound scanners are ideal for mobile emergency units, rural areas, and family medicine on-call centres.

New generations of family physicians (FPs) may offer POCUS for their patients if they have acquired ultrasound competency during their pre- and post-graduate training. POCUS is a useful tool in primary care and its non-invasiveness, faster diagnosis, reduction in medical referrals, and the psychological reassurance of patients are additional aspects that contribute to its diagnostic value.

Across European countries the percentage of FPs using ultrasound varies between 1 and 67% (2). FPs in group practices perform ultrasounds more often compared to those in individual practices because they have more easily acquired the ultrasound equipment. The number of ultrasound examinations performed by FPs varied greatly, 49% of them used POCUS less frequently than weekly, 41% at least weekly and only 10% performed ultrasounds on a daily basis (2).

Ultrasonography is an operator-dependent imaging examination, which requires competence to ensure diagnostic accuracy (3). POCUS requires anatomical and clinical knowledge, technical skills and the ability to interpret ultrasound images. The use of POCUS by FPs without the necessary skills could lead to false positive results, causing patient anxiety and redundant additional tests. Also, false negative findings could lead to potentially dangerous diagnoses being overlooked.

Acquiring and maintaining competence in various scanning modalities in POCUS and procedures requires training and continuous exposure to relevant clinical conditions. The training and certification of ultrasound competence of FPs varies considerably between countries, which requires a consensus. In addition, since the number of ultrasound examinations in primary care is lower than in other medical specialities, some European countries require re-certification of the ultrasound competence of FPs every 5 years.

Although the number of FPs using POCUS is increasing, there is no general consensus on the specific knowledge and skills they should acquire to effectively perform POCUS. In Romania FPs using POCUS have acquired the skills through not standardized POCUS teaching courses.

In Romania, FPs can use POCUS only after obtaining the competence in ultrasonography, the standardized 3-month training course, common with other clinical specialties. This training and the certification of competence in ultrasound can be carried out only after obtaining the specialty of family medicine. The curriculum of the family medicine residency includes 1 month of non-standardized training in general ultrasound, which does not allow obtaining the competence. There are studies that show the need to develop a specific POCUS training curriculum for FPs (4).

In some countries, specific training standards have been developed for teaching POCUS to emergency and intensive care physicians. The American Association of Family Practice published curriculum guidelines for teaching POCUS to family medicine residents in 2018.

In addition to the lack of specific training options in the use of POCUS in family medicine, there are other barriers to its implementation in primary care. Studies have also identified financial aspects, time constraints and the mandatory re-certification of the ultrasound competence of family doctors every 5 years as the other two limitations (1,2).

Current studies show a considerable diversity of opinions, which requires consensus to establish a specific POCUS curriculum for FPs. Future research is needed to identify barriers and facilitators for POCUS use in family medicine, to establish FPs interest in ultrasonography and their motivation for certification.

Implementation of the results of these studies would lead to changes in the promotion and integration of POCUS in primary care and benefits for patients and the health system.

 

Conflict de interese: nu există/Conflict of interst:none

   Bibliografie/References

  1. Mengel-Jorgensen T, Jensen MB. Variation in the use of point-of-care ultrasound in general practice in various European countries. Results of a survey among experts. Eur J Gen Pract. 2016;22:274–277.
  2. Touhami D, Merlo C, Hohmann J, et al. The use of ultrasound in primary care: longitudinal billing and cross-sectional survey study in Switzerland. BMC Fam Pract. 2020;21:127. Available from: https://doi.org/10.1186/s12875-020-01209-7.
  3. Todsen T, Melchiors J, Charabi B, et al. Competency-based assessment in surgeon-performed head and neck ultrasonography: a validity study. 2018;128:1346–1352.
  4. Homar V, Gale ZK, Lainscak M, Svab I. Knowledge and skills required to perform point-of-care ultrasonography in family practice – a modified Delphi study among family physicians in Slovenia. BMC Fam Pract. 2020;21(1):56. Available from: doi: 10.1186/s12875-020-01130-z. PMID: 32216753; PMCID: PMC7098073.

Mai mult | Read more about Necesitatea unui consens privind pregătirea și certificarea medicilor de familie pentru POCUS (point-of-care ultrasound) rămâne o provocare


Bariere în implementarea optimă a ghidurilor recomandate în prevenirea și managementul bolilor în medicina de familie



În prezent există o subutilizare recunoscută a recomandărilor ghidurilor clinice de către profesioniștii din domeniul asistenței medicale primare, ca și de către cei din alte specialități medicale, iar pacienții continuă să primească servicii medicale suboptime și îngrijire inadecvată (1,2). Studii recente arata implementarea suboptimala a recomandărilor ghidurilor în medicina primară (3,4,5).

Medicii de familie trebuie să se actualizeze cu noile progrese științifice, iar practica lor medicală trebuie să fie bazată pe dovezi.  Deși ghidurile clinice urmăresc să faciliteze adoptarea celor mai bune practici bazate pe dovezi, pe măsură ce volumul dovezilor din cercetare crește rapid, este o provocare pentru profesioniștii din domeniul sănătății să fie actualizați cu rezultatele celor mai recente  studii științifice și mai ales să le implementeze în practica lor (6,7). Translatarea rezultatelor cercetării în practica medicală „de la cunoștințe la acțiune” este un proces în mai mulți pași facilitat de o echipă de implementare si care conduce la reducerea decalajelor dintre dovezi si practică (8).

Ghidurile oferă multe beneficii potențiale profesioniștilor medicali, pacienților și sistemelor de sănătate prin facilitarea luării deciziilor, creșterea calității si eficienței serviciilor de sănătate si prin reducerea diferențelor de practică medicala. Cu toate acestea, implementarea în practica medicală a recomandărilor ghidurilor este un proces complex care se poate confrunta cu o serie de bariere individuale, organizaționale și la nivel de sistem de sănătate (9,10).

Actualizarea insuficientă a cunoștințelor medicilor și atitudinile negative față de ghidurile existente și modificate frecvent și timpul limitat pentru consultarea rezultatelor cercetării sunt bariere comune în multe domenii de practică medicala.

Barierele specifice care pot împiedica implementarea ghidurilor în asistență medicală primară includ: cunoașterea insuficientă a ghidurilor de către medicii de familie, motivația redusă în aplicarea cercetării în practica medicală și rezistența la schimbarea practicii de rutină (11).

Acest studiu recent (1) și-a propus să descrie procesul utilizat pentru adaptarea unui cadru de implementare a ghidurilor și a satisface nevoile locale ale medicilor de familie. O organizație belgiană, Ebpracticenet responsabilă de diseminarea și implementarea ghidurilor a mandatat o echipă de facilitatori de implementare (formată dintr-un cercetător postdoctoral în educația medicală și științe de implementare și un cercetător în științe sociale cu experiență în managementul schimbării în asistența medicală) pentru a sprijini adoptarea de bune practici. Ebpracticenet este o bază de date digitală cu ghiduri validate, bazate pe dovezi pentru profesioniștii belgieni din domeniul sănătății. Printr-o platformă online sunt oferite ghiduri de practică recente, recomandări de implementare, instrumente de măsurare, recenzii de articole critice, broșuri pentru pacienți și material audiovizual. Prin combinarea dovezilor științifice cu expertiza profesioniștilor medicali și preferințele pacientului sunt create bune practice bazate pe dovezi.

În aceste studii (16)  si (1) echipa de implementare a sprijinit activitățile de translatare a recomandărilor ghidurilor de management a durerii lombare în medicina de familie, oferind baza teoretică și sprijin practic pentru implementarea ghidurilor. Implementarea a constat în următorii 5 pași: identificare, analiza contextului, dezvoltarea planului de implementare, evaluare și sustenabilitate. Această abordare a condus la pași practici care sunt mai ușor înțeleși de medicii de familie și personalul multidisciplinar (1).

Există multe motive pentru eșecul implementării ghidurilor de practică clinică, inclusiv ghidul în sine (de exemplu, ambiguitatea, inconsecvență și uneori caracterul incomplet) (12). Pot fi întâlnite și alte bariere, cum ar fi scepticismul profesioniștilor medicali privind dovezile științifice care stau la baza recomandărilor ghidului, caracteristicile pacienților (nerespectarea recomandărilor de către pacienți) și bariere financiare (tratamentul nerambursat de asigurările de sănătate) (11).

Timpul insuficient pentru furnizorii de asistență medicală primară (FAMP) pentru a oferi îngrijire este o alta explicație pentru utilizarea suboptimală a recomandărilor ghidurilor în medicina de familie (13). Multe studii au arătat dificultăți în îndeplinirea tuturor recomandărilor ghidurilor. Un studiu (14) s-a concentrat pe timpul investit de medicii de familie pentru a oferi servicii preventive unui grup de 2500 de pacienți adulți și a estimat că ar fi nevoie de 7,4 ore/zi pentru un FAMP, iar un alt studiu al Privett și colab. a constatat că ar necesita 8,6 ore/zi (15). În 2005 Østbye et al. au calculat ca au fost necesare 10,6 ore/zi pentru ca un FAMP să gestioneze primele zece boli cronice prevalente ale pacienților prezentați (16). Studiile prezentate au sugerat că sunt necesare cel puțin 18 ore pe zi pentru ca un medic de familie să furnizeze servicii preventive si management al bolilor cronice, fără a ține cont de alte responsabilități.

Acest studiu a simulat aplicarea tuturor ghidurilor de prevenție, de management al boilor cronice și acute pe un grup ipotetic de 2500 pacienți adulți reprezentativ pentru populația din SUA, si a comparat timpul necesar unui singur FAMP cu al unuia care face parte dintr-o echipă. (13). S-a estimat că medicul de familie care lucrează individual are nevoie de 26,7 ore/zi, pentru a a efectua 14,1 ore/zi servicii preventive, 7,2 ore/zi pentru îngrijirea bolilor cronice, 2,2 ore/zi pentru îngrijirea acută și 3,2 ore/zi pentru completarea documentelor. Medicul de familie care lucrează într-o echipă, s-a estimat că are nevoie de 9,3 ore pe zi (2,0 ore/zi pentru îngrijirea preventivă și 3,6 ore/zi pentru managementul bolilor cronice, 1,1 ore/zi pentru îngrijirea acută și 2,6 ore/zi pentru documentație). Medicii de familie individuali nu au suficient timp pentru a aplica recomandările ghidurilor in asistența primară, iar timpul necesar pentru implementarea lor printr-o echipă ar redus cu peste jumătate, dar ar rămâne totuși excesiv (13).

Minna Johansson, medic de familie si director al Global Center for Sustainable Healthcare, School of Public Health and Community Medicine, Sahlgrenska Academy, University of Gothenburg, Sweden, profesorul Gordon Guyatt,  de la Department of Health Research Methods, Evidence, and Impact, McMaster University, Canada și profesorul Victor Montori de la Knowledge and Evaluation Research Unit, Mayo Clinic, USA susțin că evaluarea timpului de implementare a ghidurilor ar ajuta la o utilizare optimă a resurselor clinice. În ciuda eforturilor deja depuse pentru a depăși barierele în calea implementării, cum ar fi: lipsa de credibilitate din cauza conflictelor de interese financiare sau intelectuale și incapacitatea clinicienilor de a se actualiza cu noile recomandări, ceea ce este rar recunoscut este că implementarea recomandărilor ghidurilor necesita timp apreciabil investit de către clinician (17).

Evaluarea timpului necesar pentru implementarea in practica a ghidurilor, alături de celelalte bariere identificate, ar putea modifica recomandările comitetelor de elaborare a ghidurilor și ar ajuta clinicienii să stabilească prioritățile. Este esențial ca dezvoltatorii ghidurilor să colaboreze cu implementatorii ghidurilor pentru a îmbunătăți translatarea recomandărilor lor în asistența primară.


EDITORIAL
Barriers to optimal implementation of recommended guidelines in disease prevention and management in family medicine
There is a recognized underutilization of clinical guideline recommendations by health care professionals in primary care as well as in many other medical specialties, and patients continue to receive suboptimal health services and inadequate care (1,2). Recent studies show the suboptimal implementation of guidelines recommendations in primary care (3,4,5).
Family doctors must keep up to date with scientific advances and their medical practice must be evidence-based. Clinical guidelines aim to facilitate the adoption of evidence-based best practices. Because the body of research evidence grows rapidly, it is a challenge for health professionals to keep up to date with the latest findings and especially to implement them in their practice (6,7). Translating medical research findings into practice ‘from knowledge to action’ is a multi-step team-based process used to help bridge the evidence-to-practice gap (8).Guidelines offer many potential benefits to health care professionals, patients and health care systems by facilitating decision-making, increasing the quality and efficiency of health services, and reducing disparities in medical practice. However, implementing guideline recommendations is a complex process that may face a number of individual, organizational, and system-level barriers (9,10). Insufficient updating of physicians, negative attitudes towards existing and frequently modified guidelines, and limited time for consulting research results are common barriers in many areas of medical practice. Specific barriers, which may hinder the implementation of guidelines in primary care, include lack of knowledge of health professionals, motivation to apply research outcomes in practice as well as resistance to changing routine practice (11).

This recent study (1) aimed to describe the process used to adapt a knowledge translation framework to meet the local needs of primary care health professionals. A Belgian organization, Ebpracticenet responsible for the dissemination and implementation of the guidelines, mandated a team of implementation facilitators (consisting of a postdoctoral researcher in medical education and implementation sciences and a social science researcher with experience in change management in healthcare, to support adoption of good practices. Ebpracticenet is a digital database of validated evidence-based guidelines for Belgian healthcare professionals. Recent practice guidelines, implementation recommendations, measurement tools, critical article reviews are provided through an online platform, patient brochures, and audio-visual material. By combining scientific evidence with the expertise of medical professionals and patient preferences, evidence-based good practice is created.

An implementation team may support the “translation” of research outcomes into medical practice as shown in two studies (1,11): activities for low back pain management guideline recommendations in family medicine, providing the theoretical basis and practical support for guidelines’ implementation. The process of implementation consisted of the following 5 steps: identification, context analysis, development of implementation plan, evaluation, and sustainability. This approach resulted in practical steps that are more readily understood by multidisciplinary health professionals and staff in their practices.

There are many reasons for failure to implement clinical practice guidelines, including the guideline itself (e.g. ambiguity, inconsistency, and incompleteness) (12). Other barriers may be encountered, such as health professionals’ scepticism about the scientific evidence underlying guideline recommendations, patient characteristics (e.g., patient nonadherence), and financial barriers (e.g., treatment not covered by health insurance) (11).

Insufficient time for primary care providers (PCPs) to provide care is another explanation for the suboptimal use of guideline recommendations in family medicine (13). Many studies have shown difficulties in meeting all the guidelines’ recommendations. A study (14) focused on the time invested by family doctors to provide preventive care for a 2500 patient panel estimated it would take 7.4 h/day for a PCP, and another study (15) found it would take 8.6 h/day. In 2005 Østbye et al. calculated 10.6 h/day were needed for a PCP to manage the top ten chronic diseases (16). These studies suggested that at least 18 hours per day are needed for a PCP to provide preventive services and chronic disease management, not counting other responsibilities.

These outcomes applied all guidelines for preventive care, chronic disease care, and acute care to a hypothetical patient panel of 2500 adult representative of the US population comparing the time needed by a PCP alone and by a PCP as part of a team-based care model. PCPs were estimated to require 26.7 h/day, comprising 14.1 h/day for preventive care, 7.2 h/day for chronic disease care, 2.2 h/day for acute care, and 3.2 h/day for documentation and inbox management. With team-based care, PCPs were estimated to require 9.3 h per day (2.0 h/day for preventive care and 3.6 h/day for chronic disease care, 1.1 h/day for acute care, and 2.6 h/day for documentation and inbox management). PCPs do not have enough time to provide the guideline-recommendations for primary care and the time requirements for the team-based care would decrease by over half, but still be excessive (13).

Minna Johansson, family doctor and director of the Global Centre for Sustainable Healthcare, School of Public Health and Community Medicine, Sahlgrenska Academy, University of Gothenburg, Sweden, Gordon Guyatt, professor at the Department of Health Research Methods, Evidence, and Impact, McMaster University, Canada and Victor Montori professor at the Knowledge and Evaluation Research Unit, Mayo Clinic, USA claim that assessing the implementation time of guidelines would help to make best use of clinical resources. Despite the efforts already made to overcome barriers for implementation such as the lack of credibility because of financial or intellectual conflicts of interests, and clinicians’ inability to keep up to date with new recommendations, which is rarely acknowledged, implementing guidelines may require appreciable clinician time (17).

Evaluating the time needed to implement the guidelines in practice, together with the other identified barriers, could modify the recommendations of the guideline development committees and help clinicians to set priorities. It is essential that guideline developers work with guideline implementers to improve the translation of their recommendations into primary care.Currently, the prevalence of gastrointestinal (GI) cancers are continuously increasing and represents more than a quarter of all cancers (1).

Conflict of interst:none/Conflict de interese: nu există

Bibliografie/References

1. Peters S, Bussières A, Depreitere B, Vanholle S, Cristens J, Vermandere M, Thomas A. Facilitating Guideline Implementation in Primary Health Care Practices. J Prim Care Community Health. 2020;11:2150132720916263. Available from: doi: 10.1177/2150132720916263. PMID: 32390499; PMCID: PMC7232877.

2. Glasziou P, Straus S, Brownlee S, et al. Evidence for underuse of effective medical services around the world. Lancet. 2017;390:169-177.

3. Wang T, Tan JB, Liu XL, Zhao I. Barriers and enablers to implementing clinical practice guidelines in primary care: an overview of systematic reviews. BMJ Open. 2023;13(1):e062158. Available from: doi: 10.1136/bmjopen-2022-062158. PMID: 36609329; PMCID: PMC9827241.

4. Nandiwada S, Manca DP, Yeung RO, Lau D. Achievement of treatment targets among patients with type 2 diabetes in 2015 and 2020 in Canadian primary care. CMAJ 2023;195 (1):E1-9.

5. Häuser W, Fitzcharles MA. Adherence to Clinical Guidelines for Fibromyalgia: Help or Hindrance? Can J Pain. 2023;7(1):2255070. Available from: doi: 10.1080/24740527.2023.2255070. PMID: 38027233; PMCID: PMC10653630.

6. Alonso-Coello P, Irfan A, Sola I, et al. The quality of clinical practice guidelines over the last two decades: a systematic review of guideline appraisal studies. Qual Saf Health Care. 2010;19:e58.

7. Lenzer J, Hoffman JR, Furberg CD, Ioannidis JP. Guideline Panel Review Working Group. Ensuring the integrity of clinical practice guidelines: a tool for protecting patients. BMJ. 2013;347:f5535.

8. Grimshaw JM, Eccles MP, Lavis JN, Hill SJ, Squires JE. Knowledge translation of research findings. Implement Sci. 2012;7:50.

9. Francke AL, Smit MC, de Veer AJ, Mistiaen P. Factors influencing the implementation of clinical guidelines for health care professionals: a systematic meta-review. BMC Med Inform Decis Mak. 2008;8:38.

10. Gagliardi AR, Alhabib S; Members of Guidelines International Network Implementation Working Group. Trends in guideline implementation: a scoping systematic review. Implement Sci. 2015;10:54.

11. Hannes K, Goedhuys J, Aertgeerts B. Obstacles to implementing evidence-based practice in Belgium: a context-specific qualitative evidence synthesis including findings from different health care disciplines. Acta Clin Belg. 2012;67:99-107.

12. Shiffman RN, Dixon J, Brandt C, et al. The GuideLine Implementability Appraisal (GLIA): development of an instrument to identify obstacles to guideline implementation. BMC Med Inform Decis Mak. 2005;5:23.

13. Porter J, Boyd C, Skandari MR, Laiteerapong N. Revisiting the Time Needed to Provide Adult Primary Care. J Gen Intern Med. 2023;38(1):147-155. Available from: doi: 10.1007/s11606-022-07707-x. Epub 2022 Jul 1. PMID: 35776372; PMCID: PMC9848034.

14. Yarnall KSH, Pollak KI, Østbye T, Krause KM, Michener JL. Primary care: is there enough time for prevention? Am J Public Health. 2003;93(4):635–641. Available from: doi: 10.2105/ajph.93.4.635.

15. Privett N, Guerrier S. Estimation of the time needed to deliver the 2020 USPSTF preventive care recommendations in primary care. Am J Public Health. 2021;111(1):145-149. Available from: 10.2105/AJPH.2020.305967

16. Østbye T, Yarnall KSH, Krause KM, Pollak KI, Gradison M, Michener JL. Is there time for management of patients with chronic diseases in primary care? Ann Fam Med. 2005;3(3):209–214. Available from: doi: 10.1370/afm.310

17. Johansson M, Guyatt G, Montori V. Guidelines should consider clinicians’ time needed to treat BMJ 2023;380:e072953. Available from: doi:10.1136/bmj-2022-072953.


Mai mult | Read more about Bariere în implementarea optimă a ghidurilor recomandate în prevenirea și managementul bolilor în medicina de familie


Necesitatea extinderii intervențiilor de prevenție primară a cancerelor gastrointestinale emergente



În prezent, prevalența cancerelor gastrointestinale (GI) este în continuă creștere și reprezintă mai mult de un sfert din toate cancerele (1). Incidența cancerului colorectal (CRC) a crescut într-un ritm alarmant (2), în special în rândul adulților tineri în ultimele decenii (3). În ciuda unui prognostic mai bun al cancerelor gastrointestinale în rândul pacienților tineri, povara este semnificativă, având în vedere că aceștia au o speranță de viață lungă și constituie factorii care contribuie la economie și sprijinul familiei (4).

Dezvoltarea socioeconomică are ca rezultat schimbări ale stilului de viață, inclusiv modificări ale obiceiurilor alimentare de la dietele tradiționale locale la diete occidentale mai puțin sănătoase. Există un consens din ce în ce mai mare cu privire la obiceiurile alimentare ca factori de risc relevanți pentru apariția cancerelor gastrointestinale, pe lângă fumat și consumul de alcool cele mai frecvent asociate.

Consumul crescut de alimente procesate contribuie la epidemia actuală de obezitate și tulburări metabolice, care sunt direct sau indirect asociate cu apariția diferitelor boli cronice netransmisibile și a cancerelor gastrointestinale (5).

Mecanismele patologice propuse pentru asocierea epidemiologică dintre obezitate și cancerul gastrointestinal sunt rezistența la insulină, hiperinsulinemia, stresul oxidativ, inflamația cronică și producția de adipocytokine (6).

Influențarea unui alt factor de risc, sedentarismul prin creșterea activității fizice reduce riscul de dezvoltare a CCR, deși mecanismele nu sunt complet înțelese. S-a sugerat recent că modificările induse de efortul fizic în microbiota intestinală ar putea juca un rol important (7).

Mai multe tipuri de cancer GI au fost asociate cu consumul de alcool. Cancerul esofagian cu celule scuamoase (CE), dar nu și adenocarcinomul esofagian, este asociat cu consumul de alcool. Studiile au arătat rezultate diferite în ceea ce privește CCR și cancerul pancreatic (PC); riscul pentru PC pare să fie legat de consumul excesiv de alcool, iar riscul de CRC este asociat cu consumul moderat sau intens de alcool (8). Raportul World Cancer Research Fund/American Institute for Cancer Research-2018 a observat un risc crescut de cancer gastric la pacienții cu un consum de alcool >45 g/zi și că carcinomul hepatocelular (HCC) este direct legat de consumul de alcool. Ultima asociere este determinată în principal de ciroza legată de alcool și de consumul de alcool la purtătorii virusului hepatitei B sau C (9). Alcoolul favorizează carcinogeneza prin mai multe căi: etanolul și metabolitul său, acetaldehida, afectează metilarea ADN-ului, ducând la exprimarea oncogenelor; acetaldehida afectează și sinteza și reparația AND-ului provocând mutații; inflamație, inducerea stresului oxidativ, perturbarea absorbției folatului, funcția redusă a sistemului imunitar, disbioza microbiomului și ciroza hepatică (8).

Medicii de familie, școala și medicii școlari trebuie să se implice in programe de educație pentru sănătate susținute cu impact asupra stilului de viață nesănătos in creșterea incidenței și prevalenței cancerelor gastrointestinale ca fenomen global.

În contextul schimbărilor progresive ale societății, medicii de familie si asistentele medicale ar trebui să-și intensifice intervențiile preventive asupra comportamentelor nesănătoase, obiceiurilor alimentare și activității fizice scăzute, cu impact asupra creșterii dezvoltării cancerelor gastrointestinale la care asistăm în prezent.

 


The need to scale up primary prevention interventions for emerging gastrointestinal cancers

Currently, the prevalence of gastrointestinal (GI) cancers are continuously increasing and represents more than a quarter of all cancers (1).

The incidence of colorectal cancer (CRC) has been rising at an alarming rate (2), particularly among young adults over the last decades (3). Despite the better prognosis of GI cancers among younger patients the burden can be significant given that they have a long-life expectancy and constitute the contributors to the economy and family support (4). Socioeconomic developments result in lifestyle changes, including dietary habits from traditional local diets to less healthy Western diets. There is a growing consensus concerning dietary habits as relevant risk factors for the emergence of GI cancers in addition to smoking and alcohol consumption being most associated.

Increased consumption of processed foods contributes to the current epidemic of obesity and related metabolic disorders which are directly or indirectly associated with the emergence of various chronic noncommunicable diseases and GI cancers (5).

Pathological mechanisms proposed for the epidemiological association between obesity and gastrointestinal cancer are insulin resistance, hyperinsulinemia, oxidative stress, chronic inflammation, and adipocytokine production (6).

Influencing another risk factor, sedentary lifestyle by increasing physical activity reduces the risk of developing CRC, although the mechanisms are not fully understood. It has recently been suggested that exercise-induced changes in gut microbiota may play an important role (7).

Several GI cancers have been associated with alcohol consumption. Squamous cell esophageal cancer (EC), but not esophageal adenocarcinoma, is associated with alcohol consumption. Studies have shown varying results regarding CRC and pancreatic cancer (PC); the risk for PC seems to be related to heavy drinking, and the risk for CRC is associated with moderate or heavy drinking (8). The World Cancer Research Fund/American Institute for Cancer Research-2018 report observed an increased risk of gastric cancer in patients with an alcohol intake of >45 g/day and that hepatocellular carcinoma (HCC) is directly linked to alcohol drinking.  The last association is mainly driven by alcohol-related cirrhosis and alcohol consumption in carriers of hepatitis B or C virus (9).  Alcohol might foster carcinogenesis through several pathways: ethanol and its metabolite, acetaldehyde, can impact DNA methylation, leading to the expression of oncogenes; acetaldehyde forms DNA adducts that impair DNA synthesis and repair and cause mutations; inflammation, induction of oxidative stress, disruption of folate absorption, reduced function of the immune system, dysbiosis of the microbiome and liver cirrhosis (8).

Family doctors, school doctors and school educators must be involved in sustained health education programs with impact on the unhealthy lifestyle that increase the incidence and prevalence of gastrointestinal cancers as a global phenomenon.

In the context of progressive changes in society, family doctors and nurses should intensify their preventive interventions on unhealthy behaviors, eating habits and low physical activity, with an impact on the increase in the development of gastrointestinal cancers that we are currently witnessing.

   Bibliografie/References

  1. Sung H, Ferlay J, Siegel RL, Laversanne M, Soerjomataram I, Jemal A, Bray F. Global Cancer Statistics 2020: GLOBOCAN Estimates of Incidence and Mortality Worldwide for 36 Cancers in 185 Countries. CA Cancer J. Clin.2021;71:209-249.
  2. Xi Y, Xu P. Global colorectal cancer burden in 2020 and projections to 2040.  Oncol.2021;14:101174.
  3. Vuik FE, Nieuwenburg SA, Bardou M, Lansdorp-Vogelaar I, Dinis-Ribeiro M, Bento MJ et al. Increasing incidence of colorectal cancer in young adults in Europe over the last 25 years. Gut2019;68:1820-1826.
  4. Li J. Digestive cancer incidence and mortality among young adults worldwide in 2020: A population-based study. World J. Gastrointest. Oncol.2022;14:278-294.
  5. Chung A, Westerman L, Martin J, Friel S. The commercial determinants of unhealthy diets. Public Health Res. Pract.2022;32:e3232221.
  6. Deng T, Lyon CJ, Bergin S, Caligiuri MA, Hsueh WA. Obesity, Inflammation, and Cancer.  Rev. Pathol.2016;11:421-449.
  7. Boytar AN, Nitert MD, Morrision M, Skinner TL, Jenkins DG. Exercise-induced changes to the human gut microbiota and implications for colorectal cancer: A narrative review.  Physiol.2022;600:5189-5201.
  8. Jardim SR, de Souza LMP, de Souza HSP. The Rise of Gastrointestinal Cancers as a Global Phenomenon: Unhealthy Behavior or Progress?  J. Environ. Res. Public Health2023;20: 3640. Available from: https://doi.org/10.3390/ijerph20043640.
  9. Clinton SK, Giovannucci EL, Hursting SD. The World Cancer Research Fund/American Institute for Cancer Research Third Expert Report on Diet, Nutrition, Physical Activity, and Cancer: Impact and Future Directions. J. Nutr. 2020;150:663-671.

Mai mult | Read more about Necesitatea extinderii intervențiilor de prevenție primară a cancerelor gastrointestinale emergente


Ce ar trebui să cunoască medicii de familie despre primul ghid de supraveghere a cardiotoxicitații tratamentului oncologic?



În 2022, Societatea Europeană de Cardiologie (ESC) a lansat primul ghid de cardio-oncologie cu scopul de a ajuta toți profesioniștii din domeniul sănătății care asigură prevenirea toxicității cardiovasculare (CV) legata de terapia cancerului și managementul bolilor CV cauzate direct sau indirect de cancer în timpul și după tratamentele oncologice (1).

Deși chimioterapia, radioterapia sau imunoterapia au îmbunătățit semnificativ supraviețuirea, unele tratamente pot genera complicații cardiovasculare grave: cardiomiopatie, boală valvulară, boală coronariană, insuficiență cardiacă (IC), tromboembolism venos (TEV), care determina întreruperea tratamentului oncologic. În plus, progresele în tratamentul cancerelor la copii și adolescenți au condus la îmbunătățiri semnificative ale supraviețuirii. Cu toate acestea, bolile cardiotoxice pot apărea la ani după tratamentul cancerului infantil, ceea ce face importantă monitorizarea cardiovasculară pe termen lung.

Supravegherea cardiotoxicității prin biomarkeri serici și ecocardiografie

Troponinele sunt markeri ai leziunii acute a cardiomiocitelor și pot ajuta la identificarea toxicității în stadiile incipiente ale tratamentului cancerului. Studiul lui Cardinale et al. a observat că creșterile mari ale troponinei I au fost predictive pentru deteriorări semnificative și persistente ale funcției ventriculare stângi până la 1 an (2).

Troponinele înalt specifice pot îmbunătăți predicția cardiotoxicității și mortalității precoce la pacienții care primesc chimioterapie cu antracicline și terapii țintite HER2 (3).

Nivelul peptidelor natriuretice este elevat ca răspuns la întinderea crescută a peretelui miocardic din cauza disfuncției sistolice. Există dovezi privind creșterile persistente peri-tratament ale peptidului natriuretic de tip B (BNP) și ale peptidului natriuretic de tip N-terminal pro-B (NT-proBNP) asociate cu disfuncția cardiacă la 1 an după tratamentul oncologic (4).

Ecocardiografia este pilonul tehnicilor imagistice în supravegherea cardiotoxicității tratamentului oncologic. Ea este recomandată la fiecare 2 și 5 ani pentru supraviețuitorii de cancer cu risc cardiovascular ridicat și respectiv moderat pentru a identifica precoce cardiomiopatia secundară la antraciclină. Ghidul ESC recomandă ca pacienții asimptomatici după radioterapie mediastinală sa facă o ecocardiogramă la intervale de 5 ani, fiind expuși riscului de boală valvulară. În plus, din cauza riscului crescut de boală coronariană proximală, pacienții care au primit radioterapie cu doze mari au recomandare pentru supravegherea neinvazivă a apariției bolii coronariene la intervale de 5 până la 10 ani.  Primul an după terapia cancerului este de o importanță deosebită în supravegherea cardiotoxicității, deoarece majoritatea (98%) cazurilor de cardiotoxicitate apar în acest prim an (5).  Stratificarea riscului trebuie repetată la 1 an după tratament și repetată la 5 ani până la sfârșitul vieții.

Medicii de familie ar trebui să cunoască:

  1. Recomandările cu evidențe științifice de clasa I (ferme):

– Utilizarea heparinei cu greutate moleculară mică pentru profilaxia tromboembolismului venos (TEV) la pacienţii cu mielom multiplu şi factori de risc TEV;

– Monitorizarea QTc la momentul inițial, la 14 zile și 28 de zile pacienților cărora li se administrează ribociclib;

– Tratamentul TEV cu apixaban, edoxaban sau rivaroxaban la pacienții cu TEV și cancer;

– Tratamentul TEV cu heparină cu greutate moleculară mică la pacienții cu cancer și trombocite >50.000.

 

  1. Recomandările cu evidente științifice de clasa a III-a:

– Evitarea aspirinei la pacienții oncologici cu trombocitopenie <10.000;

– Evitarea clopidogrelului la bolnavii de cancer cu trombocite <30.000;

– Aspirina sau heparina cu greutate moleculară mică nu sunt recomandate pentru prevenția primară a accidentului vascular cerebral sau a tromboembolismului sistemic la pacienții oncologici şi fibrilaţie atrială;

– Diltiazem şi verapamil nu sunt recomandate pentru tratamentul hipertensiunii arteriale la pacienţii cu cancer datorita interacţiunilor medicamentoase.

Concluzii

 Supravegherea cardiooncologică în echipa multidisciplinară ameliorează prognosticul cancerului prin minimizarea întreruperilor terapiei și prin tratarea cardiotoxicității într-un stadiu incipient, potențial reversibil.

Obiectivele medicilor de familie sunt integrarea elementelor de îngrijire cu supravegherea pacienților aflați în tratament oncologic potențial cardiotoxic, pentru a identifica modificarea riscului cardiovascular la monitorizarea pe termen lung și iniția precoce tratament cardioprotector.


What family physicians should know about the first guideline for cardiotoxicity surveillance of cancer treatment?

Assoc. prof. Mira Florea, MD, PhD
Chairman of editorial board of Romanian Journal of Family Medicine

In 2022 European Society of Cardiology (ESC) released the first guideline on cardio-oncology with the aim to help all the healthcare professionals providing prevention of cancer therapy-related cardiovascular (CV) toxicity, and the management of CV disease caused directly or indirectly by cancer during, and after oncologic treatments (1).

Although chemotherapy, radiotherapy and immunotherapy have significantly improved survival, some treatment may lead to serious cardiovascular complications: cardiomyopathy, valvular disease, coronary artery disease, heart failure (HF), venous thromboembolism (VTE) leading to interruption of oncologic treatment. In addition, advances in the treatment of childhood and adolescent cancers have led to significant improvements in survival. However, cardio-toxic diseases may occur years after treatment for childhood cancer, making long-term cardiovascular monitoring important.

Cardiotoxicity Surveillance by Serum Biomarkers and Echocardiography

Troponins are markers of acute cardiomyocyte injury and can help identify toxicity in the early stages of cancer treatment. Cardinale et al. study observed that large elevations in troponin I could predict significant and persistent deteriorations in left ventricular function up to 1 year (2). High and ultrasensitive troponins can improve the prediction of early cardiotoxicity and mortality in patients receiving anthracyclines and HER2-targeted therapies (3).

The level of natriuretic peptides is elevated in response to the increased strain of the myocardial wall due to systolic dysfunction. There is evidence that persistent peri-treatment elevations in B-type natriuretic peptide (BNP) and N-terminal pro-B-type natriuretic peptide (NT-proBNP) are associated with cardiac dysfunction 1 year after oncology treatment (4).

Echocardiography (ESC) is the pillar of imaging techniques in oncologic treatment for cardiotoxicity surveillance. It should be considered every 2 and 5 years for cancer survivors at high and moderate cardiovascular risk respectively in order to early identifying secondary cardiomyopathy to anthracycline. The ESC guidelines recommend that asymptomatic patients who have received radiation to the mediastinum have an echocardiogram at 5-year intervals after treatment, being at risk of valvular disease. In addition, due to the elevated risk of proximal coronary artery disease, patients who have received high-dose radiotherapy may be considered for non-invasive coronary artery disease surveillance at 5- to 10-year intervals (1).

The first year after cancer therapy is of particular importance in the surveillance of cardiotoxicity, as the majority (98%) of cases of cardiotoxicity occur in this first year (5). Risk stratification should be repeated at 1 year post treatment and repeated 5-yearly until end of life.

Family physicians should know that:

1. The class I evidence-based recommendations (must do):
– Use of low molecular weight heparin (LMWH) for prophylaxis of venous thromboembolism (VTE) in patients with multiple myeloma and VTE risk factors;
– QTc monitoring at baseline, 14 days, and 28 days in patients receiving ribociclib;
– Treatment of VTE with apixaban, edoxaban, or rivaroxaban in patients with VTE and cancer;
– Treatment of VTE with LMWH in patients with cancer and a platelet count >50,000.

2. The class III evidence-based recommendations (do not do):
– Avoid aspirin in patients with cancer and thrombocytopenia if platelets <10,000;
– Avoid clopidogrel in cancer patients with platelets <30,000;
– Aspirin or LMWH are not recommended for primary prevention of stroke or systemic thromboembolism in patients with cancer and atrial fibrillation;
– Diltiazem and verapamil are not recommended for the treatment of hypertension in patients with cancer due to drug-drug interactions.

Conclusions

Cardio-oncologic surveillance in multidisciplinary team can improve cancer prognosis by minimizing therapy interruptions and treating cardiotoxicity at an early, potentially reversible stage.

The goals of family physicians are to integrate elements of care with the surveillance of patients undergoing potentially cardio-toxic oncological treatment to identify changes in cardiovascular risk at long-term follow-up and early initiation of cardio protective treatment.
Bibliografie/References
1. Lyon AR, López-Fernández T, Couch LS, Asteggiano R, Aznar MC, Bergler-Klein J, et al. 2022 ESC guidelines on cardio-oncology developed in collaboration with the European Hematology Association (EHA), the European Society for Therapeutic Radiology and Oncology (ESTRO) and the International Cardio-Oncology Society (IC-OS). Eur Heart J. 2022;43(41):4229-361.
2. Cardinale D, Sandri MT, Martinoni A, Tricca A, Civelli M, Lamantia G, et al. Left ventricular dysfunction predicted by early troponin I release after high-dose chemotherapy. J Am Coll Cardiol. 2000;36(2):517-522. Available from: doi: 10.1016/S0735-1097(00)00748-8.
3. Kitayama H, Kondo T, Sugiyama J, Kurimoto K, Nishino Y, Kawada M, et al. High-sensitive troponin T assay can predict anthracycline- and trastuzumab-induced cardiotoxicity in breast cancer patients. Breast Cancer. 2017;24(6):774-782. Available from: doi: 10.1007/s12282-017-0778-8.
4. Skovgaard D, Hasbak P, Kjaer A. BNP predicts chemotherapy-related cardiotoxicity and death: comparison with gated equilibrium radionuclide ventriculography. PLoS ONE. 2014;9(5):e96736. Available from: doi: 10.1371/journal.pone.0096736.
5. Cardinale D, Colombo A, Bacchiani G, Tedeschi I, Meroni CA, Veglia F, et al. Early detection of anthracycline cardiotoxicity and improvement with heart failure therapy. Circulation. 2015;131(22):1981-1988. Available from: doi: 10.1161/CIRCULATIONAHA.114.013777. S. Abraham (ed). Evaluation of continuing education in health professionals. Kluwer Nijhoff;1985.


Mai mult | Read more about Ce ar trebui să cunoască medicii de familie despre primul ghid de supraveghere a cardiotoxicitații tratamentului oncologic?


Conștientizarea și prevenirea incidentelor legate de siguranța pacienților în asistența primară



Prejudiciile evitabile asociate asistenței medicale sunt o problemă a sistemelor de sănătate recunoscută la nivel internațional. Cercetările privind siguranța pacienților s-au concentrat mai mult pe mediile de îngrijire din spital si aceasta a condus la o mai mare conștientizare a frecvenței și cauzelor erorilor asociate îngrijirii medicale.

Cercetarea privind siguranța pacienților în asistența primară a fost mai lentă, deși profilul siguranței pacientului în asistența primară a furnizat in 2012 o platformă a Grupului de experți al OMS,  “Safer Primary Care” catalizată de apelul Fundației Naționale pentru Siguranța Pacienților din SUA de a privi „dincolo de spitale, la întregul continuum de îngrijire” și de evaluarea Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică a poverii economice a îngrijirii primare și ambulatorie nesigure   (1,2).

 

Experții mondiali ai Comisiei tehnice a OMS pentru asistență primară mai sigură au explorat baza de dovezi existente pentru siguranța asistenței medicale primare si au evidențiat că există lacune majore în dovezi și ca sunt necesare studii epidemiologice de înaltă calitate pentru a stabili povara îngrijirii primare nesigure (3).  Incidentele de siguranță a pacienților din asistența medicală din spitale este mai vizibilă, dar având în vedere volumul mare de consultații ale pacienților care au loc în asistența medicală primară, potențialul impact al prejudiciului nu poate fi ignorat.

Spre deosebire de serviciile medicale furnizate in spitale, siguranța pacienților are caracteristici speciale în asistența medicală primară. Ele se referă la caracteristicile pacienților, relația lor cu profesioniștii medicali, incertitudinea diagnosticului, managementul prescrierilor la recomandarea unui număr mare de specialiști (polifarmacia), potențialul de „supraîncărcare cu informații”, diversitatea tipurilor de incidente și o cultură organizațională în schimbare continuă (4).

Tipurile de erori medicale sau probleme legate de siguranța pacienților găsite în asistența primară au fost relaționate cu lacunele de cunoștințe ale practicienilor sau „erori de proces” care decurg din abilități de comunicare, abilități clinice sau factori administrativi „de cabinet medical” (5).

Într-un studiu britanic publicat în 2021, au fost identificate cele mai frecvente trei tipuri de incidente legate de siguranța pacienților în asistența medicală primară: problemele de diagnostic au reprezentat 60,8% din incidente, urmate de probleme de prescripție 25,7% și trimiteri întârziate 10,8%. În marea majoritate a cazurilor, 79,7%,  prejudiciul semnificativ ar fi putut fi identificat mai devreme sau prevenit dacă medicul de familie ar fi luat măsuri bazate pe ghiduri și protocoale terapeutice bazate pe dovezi (6).

 

Până în 2016, nu exista un sistem universal agreat pentru clasificarea severității vătămării în incidentele legate de siguranța pacienților în asistența primară și aceasta a făcut foarte dificilă compararea validă a datelor relevante din diferite țări (7).

Clasificarea internațională pentru siguranța pacienților a Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) măsoară durata simptomelor, severitatea simptomelor și/sau nivelul de intervenție necesar pentru a gestiona prejudiciul. A fost dezvoltat un nou sistem bazat pe Clasificarea internațională a OMS pentru siguranța pacienților care ia în considerare nu numai spitalizarea și stresul psihologic, ci și așa-numitele neajunsuri și rezultate incerte. Acest lucru are potențialul de a fi aplicat la nivel internațional, în îngrijirea primară, pentru a îmbunătăți atât detectarea, cât și prevenirea incidentelor care provoacă prejudiciu pacienților (8).

Încrederea în siguranța în îngrijirea primară include, de asemenea, compasiune, comunicare și competență. În mod ideal, comunicarea ar trebui să fie un schimb de informații centrat pe pacient între pacienți, familii și alți specialiști medicali. Acest lucru ar trebui să abordeze probleme dincolo de acuratețea listelor de medicamente sau a informațiilor despre tratament, pentru a se alinia la obiectivele și preferințele  pacienților și pentru a asigura furnizarea de informații clare și suficiente și accesul în timp util pentru nevoile de comunicare ale pacienților.

Dezvoltarea modelelor de îngrijire primară ar trebui să ia în considerare includerea acestor perspective pentru a îmbunătăți siguranța îngrijirii în practica medicală generală.


EDITORIAL

The awareness and prevention of patient safety incidents in primary care

Avoidable healthcare-associated harm is an internationally recognized issue of healthcare systems. Patient safety research has focused more on hospital care environments, and this has led to greater awareness of the frequency and causes of errors associated with medical care.

Patient safety research in primary care has been slower although the profile of patient safety in primary care was provided in 2012 a platform by the WHO’s Safer Primary Care Expert Group and catalyzed more recently by the US National Patient Safety Foundation’s call to look ‘beyond hospitals to the full care continuum’ and the OECD’s assessment of the economic burden of unsafe primary and ambulatory care (1,2).

Global experts from the WHO Technical Commission on Safer Primary Care explored the existing evidence base for the safety of primary care and highlighted that major evidence gaps exist and that high-quality epidemiological studies are needed to establish the burden of unsafe primary care (3). Patient safety incidents in hospital healthcare are more visible but given the high volume of patient consultations that take place in primary healthcare, the potential impact of harm cannot be ignored.

Unlike medical services provided in hospitals, patient safety has special characteristics in primary healthcare. They refer to the patient characteristics, relationships between health-care professionals and patients, uncertainty of the diagnosis, the management of multiple prescriptions on the recommendation of a large number of specialists (polypharmacy), the potential for „information overload”, wide diversity in the types of incidents and a continuously changing organizational culture (4).

The types of medical errors or patient safety issues found in primary care have been related to knowledge gaps in health care practitioners or “process errors” arising from communicative, clinical skills or administrative factors, “office processes” (5).

In a British study published in 2021, the three most common types of patient safety incidents in primary care were identified: diagnostic problems accounted for 60.8% of incidents, followed by prescription problems 25.7% and delayed referrals 10.8%. In the vast majority of cases, i.e. 79.7% the significant harm could have been identified earlier or prevented if the family physician had taken action based on guidelines and evidence-based therapeutic protocols (6).

Until 2016, there was no universally agreed system for classifying the severity of injury in patient safety incidents in primary care and this made it very difficult to validly compare relevant data from different countries (7).

The WHO’s International Patient Safety Classification measures the duration of symptoms, the severity of symptoms and/or the level of intervention required to manage the injury. A new system was developed based on the WHO Classification, which takes into account not only hospitalization and psychological stress, but also so-called shortcomings and uncertain outcomes. This has the potential to be applied internationally in primary care to improve both the detection and prevention of incidents of patient harm (8).

Confidence in safety in primary care also includes compassion, communication and competence. Ideally, communication should be a patient-centered exchange of information between patients, families, and other medical specialists. This should address issues beyond the accuracy of medication lists or treatment information, to align with patients’ goals and preferences, and to ensure the provision of clear and sufficient information and timely access for patients’ communication needs.

The development of primary care models should consider incorporating these perspectives to improve safety of care in general practice.

 Bibliografie/References

  1. World Health Organization . Safer primary care-A global challenge. Geneva: WHO;2012.
  2. Panesar SS, deSilva D, Carson-Stevens A et al. How safe is primary care? A systematic review. BMJ Qual Saf2016;25:544–53. Available from: doi: 10.1136/bmjqs-2015-004178.
  3. Cresswell KM, Panesar SS, Salvilla SA et al. Global research priorities to better understand the burden of iatrogenic harm in primary care: an international Delphi exercise. PLoS Med2013;10:e1001554. Available from: doi: 10.1371/journal.pmed.1001554.
  4. Wilson T, Sheikh A. Enhancing public safety in primary care. 2002;324(7337):584-7. Available from: doi: 10.1136/bmj.324.7337.584. PMID: 11884325; PMCID: PMC78998.
  5. Dovey SM, Meyers DS, Phillips RL, Green LA, Fryer GE, et al. A preliminary taxonomy of medical errors in family practice. Quality and Safety in Health Care2002;11:233–238.
  6. Avery AJ, Sheehan C, Bell B, Armstrong S, Ashcroft DM, Boyd MJ et al. Incidence, nature and causes of avoidable significant harm in primary care in England: retrospective case note review. BMJ Qual Saf. 2021;30(12):961-976. Available from: doi: 10.1136/bmjqs-2020-011405. Epub 2020 Nov 10. PMID: 33172907; PMCID: PMC8606464.
  7. Panesar SS, deSilva D, Carson-Stevens A, Cresswell KM, Salvilla SA, Slight SP et al. How safe is primary care? A systematic review. BMJ Qual Saf. 2016;25(7):544-53. Available from: doi: 10.1136/bmjqs-2015-004178.
  8. Cooper J, Williams H, Hibbert P, Edwards A, Butt A, Wood F et al. Classification of patient-safety incidents in primary care. Bull World Health Organ. 2018;96(7):498-505. Available from: doi: 10.2471/BLT.17.199802. Epub 2018 Apr 23. PMID: 29962552; PMCID: PMC6022620.

Mai mult | Read more about Conștientizarea și prevenirea incidentelor legate de siguranța pacienților în asistența primară


Managementul pacienților cu diabet zaharat tip 2 cu deficiențe cognitive în asistența primară



Prevalența la nivel mondial a demenței la persoanele cu vârsta peste 60 de ani este de 6-7%, cu variații limitate între diferitele regiuni ale lumii (1). La pacienții cu diabet, prevalența demenței și a deficienței cognitive combinate a fost de 13,1% pentru cei cu vârsta cuprinsă între 65-74 de ani și de 24,2% pentru cei cu vârsta de 75 de ani și peste (2). Studii recente au raportat că pacienții cu diabet zaharat de tip 2 (DZT2) au o incidență mai mare a declinului cognitiv și a bolii Alzheimer (AD) (3,4). DZT2 poate fi asociat cu o scădere accelerată a vitezei de procesare, a funcției executive și a pierderii memoriei (5).

Schimbări semnificative la pacienții de vârstă mijlocie cu DZT2 au fost găsite la neuroimagistică, imagistica prin rezonanță magnetică cerebrală (RMN): reduceri ale grosimii corticale, scăderea valorilor de centralitate a gradului și conectivitate funcțională mai scăzută în hipocampul bilateral și girusul parahipocampal, lobul frontal stâng. Deși atât persoanele cu diabet zaharat, cât și medicii lor sunt din ce în ce mai conștienți de disfuncția cognitivă în legătură cu diabetul, această conștientizare este încă în decalaj față de alte complicații ale diabetului (6).

Ghidurile privind îngrijirea medicală în diabet se adresează din ce în ce mai mult deficiențelor cognitive (CI) ca complicații cronice ale diabetului (7–10). Deficiența cognitivă ușoară (MCI) este definită ca simptome cognitive cu rezultate anormale obiective ale testelor în unul sau mai multe domenii ale testării cognitive formale. Distincția față de demență este că în MCI, deficitele cognitive nu ar trebui (sau doar minim) să interfereze cu activitățile instrumentale ale vieții de zi cu zi. Pacienții cu diabet zaharat cu MCI au un risc crescut de demență, deși cei cu MCI dar fără diabet zaharat nu vor progresa spre demență (11).

Profesioniștii din domeniul sănătății au uneori dificultăți în abordarea disfuncției cognitive, deoarece complicațiile diabetului și pacienții cu diabet zaharat cu deficiențe cognitive se confruntă cu dificultăți în gestionarea diabetului la domiciliu. Screening-ul deficiențelor cognitive trebuie să fie efectuat de către medicul generalist la pacienții de vârstă mijlocie cu DZT2 înainte de apariția leziunilor cerebrale ireversibile.

Deficiența cognitivă predispune la complicații legate de tratamentul diabetului zaharat, cum ar fi episoadele acute severe de hipoglicemie sau hiperglicemie (12). Deoarece episoadele hipoglicemice sau hiperglicemice favorizează viitoarele tulburări cognitive, ghidurile recomandă adaptarea terapiei diabetului pentru a preveni episoadele hipoglicemice ulterioare la persoanele cu vârsta peste 60-65 de ani (10). Mai mult, s-a stabilit că, în comparație cu persoanele cu diabet și cogniție intactă, cei cu deficiențe cognitive prezintă un risc crescut de evenimente cardiovasculare majore și deces (12).

La pacienții cu diabet zaharat cu MCI, ar trebui recomandate regimuri de tratament fezabile și sigure. Pentru cei cu MCI sau demență, se recomandă simplificarea planurilor de tratament și adaptarea țintelor glicemice.

Conform Standardelor Asociației Americane de Diabet de îngrijire medicală în diabet-2019 pentru cei cu CI sau dependență funcțională, se recomandă obiective glicemice mai puțin stricte (HbA1c <8,0-8,5%) (7). Societatea Japoneză de Diabet a recomandat în 2016 persoanelor cu MCI care utilizează insulină HbA1c <8,0%, limită inferioară 7,0% (8). Ghidurile de practică clinică ale Societății Endocrine au recomandat în 2019 să se repete la fiecare 2-3 ani după un rezultat normal al testului de screening pentru pacienții fără plângeri cognitive sau să se repete la 1 an după un rezultat normal al testului limită (9), pentru recunoașterea precoce a deficitelor cognitive și personalizarea managementul diabetului în asistența primară.


Management of type 2 diabetes patients with cognitive impairements in primary care
Associate professor Mira Florea MD, PhD, Chairman of Editorial Board of Romanian Journal of Family Medicine
The worldwide prevalence of dementia in people older than 60 years is 6–7%, with limited variation between different regions in the world (1). In diabetes patients, the prevalence of dementia and cognitive impairment combined is 13.1% for those aged 65–74 years and 24.2% for those aged 75 years and older (2).Recent studies report that patients with type 2 diabetes mellitus (T2DM) have a higher incidence of cognitive decline and Alzheimer’s disease (3,4). T2DM may be associated with an accelerated decrease in the speed of processing executive function and the loss of memory (5).

Significant changes in middle-aged patients with T2DM were found on neuroimaging, brain magnetic resonance imaging (MRI): cortical thickness reductions, decreased degree centrality values and lower functional connectivity in the bilateral hippocampus and par hippocampal gyrus, left frontal lobe. Although both individuals with diabetes and their physicians are increasingly aware of cognitive dysfunction in relation to diabetes, this awareness still lags that of other diabetes complications (6).

Professional guidelines on medical care in diabetes increasingly address cognitive impairments (CI) as diabetes chronic complication (7–10). Mild cognitive impairment (MCI) is defined as cognitive symptoms with objective abnormal test results in one or more domains on formal cognitive testing. The distinction from dementia is that in MCI, the cognitive deficits should not (or only minimally) interfere with instrumental activities of daily living. Diabetes patients with MCI have an increased risk of dementia, while those having MCI but not diabetes will not progress to dementia (11).

Healthcare professionals have sometimes difficulties addressing cognitive dysfunction as diabetes complication and diabetes patients with CI are facing difficulties in managing diabetes at home. Cognitive impairments screening needs to be made by the general practitioner in middle-aged patients with T2DM before irreversible brain damage occurs.

Cognitive impairment predisposes to diabetes treatment-related complications, such as acute severe hypo- or hyperglycaemic episodes (12). As hypo- or hyperglycaemic episodes favour future cognitive impairment, the guidelines advice tailoring diabetes therapy to prevent further hypoglycaemic episodes in individuals over the age of 60–65 years (10). Moreover, it has been established that, compared with people with diabetes and intact cognition, those with cognitive impairment are at increased risk of major cardiovascular events and death (12).

In diabetes patients with CI, diabetes treatment regimens that are feasible and safe should be recommended.  For those with MCI or dementia, simplifying treatment plans and tailoring glycaemic targets are suggested.

According to American Diabetes Association Standards of medical care in diabetes for those with CI or functional dependence it is recommended less stringent glycaemic goals (HbA1c <8,0-8,5%) (7).

The Japan Diabetes Society recommended in 2016 for individuals with MCI using insulin HbA1c <8,0%, lower limit 7,0% (8).

The clinical practice guidelines of Endocrine Society recommended in 2019 to repeat every 2-to3 years after a normal screening test result for patients without cognitive complaints or repeat 1 year after a borderline normal test result (9), for early recognition of cognitive deficits and personalizing diabetes management in primary care.


 Bibliografie/References

  1. Alzheimer’s Disease International. World Alzheimer report 2015: the global impact of dementia. Available from: https://www.alz.co.uk/research/world-report-2015. [Accessed 20th November 2022].
  2. Feil DG, Rajan M, Soroka O, Tseng CL, Miller DR, Pogach LM. Risk of hypoglycemia in older veterans with dementia and cognitive impairment: implications for practice and policy. J Am Geriatr Soc. 2011;59(12):2263–2272. Available from: doi: 10.1111/j.1532-5415.2011.03726.x.
  3. Silva MVF, Loures CDMG, Alves LCV, de Souza LC, Borges KBG, Carvalho MDG. Alzheimer’s disease: risk factors and potentially protective measures. J Biomed Sci. 2019;26:1. Available from: 10.1186/s12929-019-0524-y.
  4. Wu C, Ouk M, Wong YY, Anita NZ, Edwards JD, Yang P, et al. Relationships between memory decline and the use of metformin or DPP4 inhibitors in people with type 2 diabetes with normal cognition or Alzheimer’s disease, and the role APOE carrier status. Alzheimer’s & Dementia. 2020;16:1663–73. Available from: 10.1002/alz.12161.
  5. Biessels GJ, Nobili F, Teunissen CE, Simó R, Scheltens P. Understanding multifactorial brain changes in type 2 diabetes: a biomarker perspective. Lancet Neurol. 2020;19:699–710. Availabl3 from: 10.1016/S1474-4422(20)30139-3.
  6. Dolan C, Glynn R, Griffin S, et al. Brain complications of diabetes mellitus: a cross-sectional study of awareness among individuals with diabetes and the general population in Ireland. Diabet Med. 2018;35(7):871–879. Available from: doi: 10.1111/dme.13639.
  7. American Diabetes Association Standards of medical care in diabetes-2019: section 12. Older adults. Diabetes Care. 2019;42(Supplement 1):S139–S147. Available from: doi: 10.2337/dc19-S012.
  8. Japan Diabetes Society (JDS)/Japan Geriatrics Society (JGS) Joint Committee on Improving Care for Elderly Patients with Diabetes Committee report: glycemic targets for elderly patients with diabetes. J Diabetes Investig. 2017;8:126–128. Available from: doi: 10.1111/jdi.12599.
  9. LeRoith D, Biessels GJ, Braithwaite SS, et al. Treatment of diabetes in older adults: an Endocrine Society clinical practice guideline. J Clin Endocrinol Metab. 2019;104(5):1520–1574. Available from: doi: 10.1210/jc.2019-00198.
  10. Biessels GJ, Whitmer RA. Cognitive dysfunction in diabetes: how to implement emerging guidelines. 2020 Jan;63(1):3-9. Available from: doi: 10.1007/s00125-019-04977-9. Epub 2019 Aug 16. PMID: 31420699; PMCID: PMC6890615.
  11. Chen Y, Pan Y, Kang S, Lu J, Tan X, Liang Y, et al. Identifying type 2 diabetic brains by investigating disease-related structural changes in magnetic resonance imaging. Front Neurosci. 2021;15:728874. Available from: 10.3389/fnins.2021.728874.
  12. Tolle KA, Rahman-Filipiak AM, Hale AC, Kitchen AK, Spencer RJ. Grooved Pegboard Test as a measure of executive functioning. Appl Neuropsychol Adult. 2020;27:414–20. Available from: 10.1080/23279095.2018.1559165.

Mai mult | Read more about Managementul pacienților cu diabet zaharat tip 2 cu deficiențe cognitive în asistența primară


Perspective privind creșterea atractivității studenților la medicină pentru medicina de familie



Selectarea specialității pentru practica viitoare este o decizie importantă pentru studenți în timpul formării lor academice medicale, care iau în considerare probleme personale, cum ar fi stilul de viață, împlinirea profesională dorită, autosatisfacția personală și interesul profesional. Există o discrepanță semnificativă în multe țări, între nevoile sistemului de sănătate pentru medicii de familie și numărul de studenți interesați de o carieră de asistență medicală primară, ceea ce duce la lipsa de specialiști de medicină generală (1,2). În ciuda dovezilor că o îngrijire primară eficientă este asociată cu rezultate îmbunătățite în materie de sănătate (2), datele din multe studii (3,4,5) au arătat că mai puțin de 30% dintre absolvenții școlii de medicină selectează medicina de familie (MF).

Mai mult, medicii generalişti reprezintă doar aproximativ 30% din totalul medicilor din ţările OCDE (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică) (6), deşi proporţiile variază, de la 50% în Australia şi Canada, la 30% în Regatul Unit al Marii Britanii, la 12.% în Statele Unite ale Americii (această cifră crește la 30% dacă sunt incluși medici interniști generaliști și pediatri generali) (7). Aceste procente scăzute se traduc în acces inadecvat al populației la serviciile de asistență medicală primară în multe țări.

Un studiu recent privind percepția studenților din anul 6 de medicină asupra viitoarei lor specialități de la două universități medicale israeliene a comparat criteriile de selecție ale studenților interesați de MF cu cei neinteresați de MF. Criteriile de selecție ale studenților interesați de MF au reflectat un interes mai mare pentru o specialitate la patul bolnavului care oferă îngrijire directă pe termen lung a pacienților, permițându-le să lucreze ore limitate cu timp pentru familie și având un raport rezonabil venit-stil de viață. Studenții neinteresați de MF, au fost de acord cu cei interesați de MF, că specialitatea oferă un stil de viață controlabil și abilitatea de a lucra ore limitate, dar ei au perceput mai des MF ca fiind o specialitate plictisitoare și mai rar oferind un raport rezonabil venituri-stil de viață. În plus, ei au perceput MF ca fiind nici prestigioasă, nici ca oferind oportunități academice (8).

Determinanții alegerii specialității de îngrijire primară în SUA identificați într-o meta-analiză au arătat că a fi femeie, mai în vârstă și căsătorită; având o experiență de licență largă; având părinți non-medici; având așteptări relativ scăzute la venituri; și având mai puțin interes pentru prestigiu, tehnologie înaltă și chirurgie, au fost caracteristicile studenților care s-au dovedit a fi asociate cu alegerea carierei în îngrijirea primară (9).

Un studiu sloven (10) a constatat că studenții a căror alegere intenționată de carieră a fost MF au avut atitudini mai pozitive față de competențele medicilor de familie și față de caracteristicile MF și asistența primară decât alți studenți. Studenții care preferă MF au descris munca versatilă și provocatoare, relațiile cuprinzătoare medic-pacient și oportunitățile de a întâlni oameni de diferite grupe de vârstă și medii diferite, relațiile pe termen lung cu pacienții și un loc de muncă bine plătit, ca fiind cele mai atractive caracteristici ale MF. În Germania, Deutsch et al. (11) au chestionat modul în care medicii aleg sau resping o carieră în MF concluzionand că modalitățile de a atrage mai mulți absolvenți către practica generală sunt condițiile de muncă atractive, eforturile academice și prezentarea externă a specialității.

Este nevoie de o mai bună înțelegere a atitudinilor tinerei generații față de MF de către administratorii, președinții de departament și coordonatorii programelor de rezidențiat cu informații obiective cu privire la criteriile de selecție și percepția studenților despre MF.

Selecția FM de către absolvenții studenților la medicină depinde de mulți factori care includ: un curriculum adaptat care oferă și încurajează expunerea timpurie a studenților care se formează în mediile de îngrijire primară din zonele urbane și rurale, sprijinul sistemului de sănătate a medicilor de familie și asistenților medicali comunitari, inițiativele legislative concepute să încurajeze carierele în asistența medicală primară și forțele pieței care îmbunătățesc remunerarea și condițiile de muncă pentru medicii generaliști (8), în principal în zonele rurale. Medicina de familie trebuie să aibă un statut mai bine definit și ar trebui să fie atractivă din punct de vedere științific și financiar pentru a duce la îmbunătățirea atitudinilor tinerei generații față de o carieră profesională în asistența medicală primară.


Insights on increasing the attractiveness of medical students for family medicine

Selecting the specialty for the future practice is an important decision for students during their medical academic training that consider personal issues such as lifestyle, desired professional fulfilment, personal satisfaction, and professional interest. There is a significant discrepancy in many countries between the needs of the healthcare system for family physicians and the number of students interested in a primary care career, leading to shortages of general practitioners (1,2).

Despite the evidence that an effective primary health care is associated with improved health outcomes (2), data from many studies (3,4,5) show that less than 30% of medical school graduates select family medicine (FM). Moreover, general practitioners make up only about 30% of all physicians in OECD countries (6), although proportions vary from 50% in Australia and Canada to 30 % in the United Kingdom and 12 % in the United States (this figure rises to 30% if general internists and general pediatricians are included)(7). These low percentages translate into inadequate access of the population to primary healthcare services in many countries.

A recent study on 6th-year medical students’ perception of their future specialty from two Israeli medical universities compared the selection criteria of students interested in FM with those not interested in FM. The selection criteria of students interested in FM reflected greater interest in a bedside specialty which provides direct long-term patient care, allowing them to work limited hours with time for family and having a reasonable income to lifestyle ratio. The students not interested in FM, agreed with those interested in FM, that the specialty affords a controllable lifestyle and the ability to work limited hours, but they perceived more often FM as being a boring specialty and less often providing a reasonable income to lifestyle ratio. In addition, they perceived FM as neither being prestigious nor as affording academic opportunities (8).

The determinants of primary care specialty choice in the US identified in a meta-analysis showed that being female, older, and married, having a broad undergraduate background, having non-physician parents, having relatively low-income expectations and having less interest in prestige, high technology and surgery were the students’ characteristics found to be associated with primary care career choice (9).

A Slovenian study (10) found that students whose intended career choice was FM had more often positive attitudes towards family physicians’ competences and towards characteristics of FM and primary care than other students. The students preferring FM described versatile and challenging work, comprehensive doctor–patient relationships, and opportunities to meet people of different age groups and various backgrounds, long-term patient relationships and a well-paid job as the most attractive features of FM. In Germany Deutsch et al. (11)   surveyed how physicians choose or reject a career in FM concluding that the ways to draw more graduates to general practice are attractive working conditions, academic endeavors and the external presentation of the specialty.

There is a need of better understanding of the younger generation’s attitudes towards FM by the administrators, department chairs and residency program coordinators with objective information regarding selection criteria and the students’ perceptions of FM.

The selection of FM by medical students graduates depends on multiple factors that include: an adapted curriculum providing and encouraging early exposure of students training in primary care settings in urban and rural areas, the healthcare system’s support of family doctors and community nurses, legislative initiatives designed to encourage careers in primary care and market forces that improve the remuneration and working conditions for general practitioners (8), mainly in rural areas. Family medicine must have a better-defined status and should be attractive scientifically and financially to lead to improvement of younger generation’s attitudes towards a professional career in primary care.

 


Mai mult | Read more about Perspective privind creșterea atractivității studenților la medicină pentru medicina de familie


Deficitul de medici de familie, o problemă recunoscută la nivel global, dar abordată ineficient



Deficitul medicilor de familie este o provocare presantă a sistemelor moderne de sănătate, în ciuda faptului că factorii de decizie în domeniul sănătății susțin în mod constant că medicina de familie este fundamentul unui sistem de sănătate eficient.

Asociația Medicală Canadiană (CMA) solicită părților interesate să lucreze împreună pentru a aborda problemele structurale care reduc accesul populației la serviciile de asistența primară (1).

Președintele Colegiului Regal Australian al Medicilor Generaliști (RACGP), Dr. Karen Price, a declarat recent că practica generală a avut de suferit, iar sistemul este pe punctul de a se prăbuși din cauza lipsei de investiții în asistența medicală primară. Există un „risc serios de a rămâne fără medici de familie. Tinerii doctori absolvenți au atât de multe opțiuni, dar nu este atractiv pentru ei să urmeze o carieră în medicină generală” (2).


EDITORIAL
The shortage of family physicians, a globally recognized problem yet inefficiently addressed
Associate professor Mira Florea MD, PhD
Chairman of Editorial Board of Romanian Journal of Family Medicine
The family physician shortage is a pressing challenge of the modern healthcare systems, despite the fact that health decision-makers consistently claim that family medicine is the foundation of an effective health care system.The Canadian Medical Association (CMA) calls on stakeholders to work together to address structural issues which limit the population’s access to primary care services (1).

The president of the Royal Australian College of General Practitioners (RACGP), Dr Karen Price, recently stated that general practice has suffered, and the system is on the verge of collapse because of a lack of investment in primary care. There is a “serious risk of running out of GPs. Young graduate doctors have so many choices, but it is not attractive to them to pursue a career in general practice” (2).


Mai mult | Read more about Deficitul de medici de familie, o problemă recunoscută la nivel global, dar abordată ineficient


Reconsiderarea screening-ului în cancer în medicina de familie



Asistența medicală primară are un rol esențial în diagnosticarea precoce a cancerului,  medicii de familie/de medicină generală fiind primii clinicieni căror populația li se adresează cu simptome și semne care ridica suspiciunea și pot conduce la un diagnostic de cancer.

Depistarea precoce prin screening și metodele noi de tratament au crescut în ultimii ani speranța de viată a pacienților cu anumite forme de cancer. În asistența medicală primară serviciile acordate prin cabinetele medicului de familie pacientul cu o boală oncologică se referă la prevenție și screening, diagnostic, tratament și monitorizarea efectelor lui si îngrijiri paliative până la sfârșitul vieții. Informarea pacienților despre screening în cancer poate începe devreme, de exemplu, în cancerul de col uterin femeile pot fi informate de medicul de familie de la vârstă de 21 de ani despre această boală și cum poate fi ea prevenită și depistată în stadii incipiente.
Mai mult | Read more about Reconsiderarea screening-ului în cancer în medicina de familie


‘’One-stop-shop” sau ‘’consultația la fereastră”?



Una dintre primele probleme apărute în timpul pandemiei Covid19 în practica medicului de familie a fost cum să fie efectuată consultația față-în-față la cabinet sau la domiciliu, în condiții de maximă securitate atât pentru pacient cât și pentru personalul medical. De curând au fost publicate în BJGP Open (1) rezultatele unui studiu longitudinal calitativ folosind […]