Profesorul de neurologie Joseph Jules François Félix Babinski (17.11.1857 – 29.09.1932) , a descris în fața Societății de Biologie din Paris la 22 februarie 1896, phénomène des orteils (fenomenul degetelor de la picioare: extinderea halucelui în timpul stimulării regiunii plantare laterale a piciorului). Considerat un semn puternic al disfuncției tractului piramidal, semnul (sau reflexul) Babinski este considerat normal la copii în vârstă de până la 2 ani. Deoarece tractul piramidal nu este complet dezvoltat la naștere, flexia dorsală a degetului mare cu o amplitudine mai mare de 30°, poate fi observată la nou-născuți fie spontan, fie prin stimularea tălpii piciorului.
Într-un articol tip analiză observațională publicat în #BMJ a fost investigată prezența semnului Babinski în picturile Copilului Hristos ale celor mai mari pictori ai Renașterii, la cei mai cunoscuți pictori din școlile flamandă, renană și italiană: Jan van Eyck, Rogier van der Weyden, Fra Angelico, Masaccio, Hans Memling, Andrea del Verrocchio, Sandro Botticelli, Fra Filippo Lippi, Domenico Ghirlandaio, Martin Schongauer, Gérard David, Leonardo da Vinci, Albrecht Dürer, Lucas Cranach cel Bătrân, Matthias Grünewald, Michelangelo, Giorgione, Raphael, Hans Baldung-Grien, Tiziano, Paolo Caliari Veronese și Il Tintoretto. Din cele 302 picturi renascentiste semnul Babinski unilateral a fost prezent în peste 60% din picturile lui Rogier van der Weyden, Hans Memling, Martin Schongauer și Matthias Grünewald, iar bilateral în trei picturi.
Cercetătorii au emis ipoteza că „reprezentarea unui semn Babinski ar putea fi legată de tendința manieristă a pictorului, de un efect de copiere, sau de o mai bună cunoaștere a anatomiei și fiziologiei în perioada Renașterii, relațiile dintre artă și medicină fiind foarte puternice în această perioadă”.
