Practica medicală

În rubrica Practica medicală vor fi publicate manuscrise despre:

– observaţii clinice de excepţie, lecții de învăţat şi cazuri clinice, care pun sau clarifică o dilema sau o problemă (medicală – diagnostică, terapeutică, de prevenție -, psihologică, socială, etică culturală, religioasă) şi se încheie cu o confirmare, recomandare, concluzie;

– subiecte legate de managementul cabinetului: organizarea și acordarea serviciilor în asistența medicală primară, lucrul în echipă și în rețele de îngrijire, finanțare, legislație, comunicare, planificare, standarde, protocoale, tehnici, investigații funcționale, servicii integrate, regulamente, proiecte, ş.a.

– descrieri, comentarii despre aplicarea, revizuire sau apariția de standarde, protocoale, regulamente, legislatie, ghiduri de bune practici;

– prezentari de inovări și bune practici.

Manuscrisele trebuie trimise în format electronic folosind sistemul de trimitere a manuscriselor care este localizat pe paginile site-ului (Trimiteți un articol) și în Instrucțiunile pentru autori.

Autorii pot trimite o propunere de publicare sau un manuscris sau pot sugera un subiect de interes pe adresa electronică a redacției, editor@remedfam.ro.

Evaluarea și tratamentul disfagiei sarcopenice la vârstnici: o abordare multidisciplinară

Asist. univ.dr. Valeria-Mădălina Alecu-Mihai 1,3, Dr. Paula-Monica Derviș 2,3 , Dr. Diana Savencu 2,3, Asist. univ. dr. Costina-Daniela Gîță 1,2,3, Șef de lucr. univ. dr. Andreea Zamfirescu 1,2,3, Dr. Valeria Mânescurtă 2,3, Șef de lucr. univ. dr. Sorina-Maria Aurelian1,2,3, Asist. univ. dr. Sandra-Monica Gîdei 1,2,3

1Universitatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila”, București, România, 2Spitalul de Boli Cronice “Sf Luca”, București, România, 3Geriatrie de familie și gerontologie

Primit: 15.01.2025 • Acceptat pentru publicare: 15.02.2025

Rezumat

Disfagia sarcopenică este o entitate patologică aparte care asociază tulburări de deglutiție cu sarcopenia în rândul vârstnicilor, cauzată de pierderea masei și forței musculare (sarcopenie). Studii recente au arătat că sarcopenia are prevalența de până la 29% la vârstnici în timp ce disfagia se întâlnește la 30% până la 50% dintre aceștia.

În ceea ce privește disfagia sarcopenică cercetările au dovedit că această este întâlnită la 32% la pacienții care necesită recuperare medicală, autorii evidențiind în același studiu că afectarea deglutiției era mai severă la pacienții din grupul cu disfagie sarcopenică față de cei cu disfagie de cauza non-sarcopenică.

Disfagia sarcopenică are o prevalența crescută la populația vârstnică, atât din comunitate, cât și aflată în instituții dedicate îngrijirilor de specialitate. A fost descrisă în literatură că deglutiție dificilă datorată sarcopeniei mușchilor scheletici și în special a musculaturii implicate în deglutiție, mai ușor evidențiată la nivelul limbii și muschiului genio-hioid.

Cercetările au dovedit o relație bidirecțională între disfagie și sarcopenie, înaintarea în vârstă și denutritia asociată unei sarcopenii secundare consecutive unor patologii precum cancerul, intervențiile chirurgicale, tulburările cognitive, tulburările de locomoție. Scăderea masei musculare și a forței mușchilor scheletici s-a dovedit a fi cauza de apariție a disfagiei prin reducerea funcționalității mușchilor implicați în deglutiție atât orofaringiene cât și în faza esofagiană iar aportul nutritiv scăzut menține și agravează sarcopenia.

Testele clinice obiectivează scăderea forței musculare a mâinilor și a vitezei de mers la pacienți peste 65 de ani capabili să îndeplinească cerințele examinatorului, scăderea masei musculare, urmată de punerea în evidență a disfuncției deglutiției în absența unor cauze patologice de disfagie și evaluarea scăderii funcționalității mușchilor implicați în deglutiție, condiție care trebuie să fie prezența în cazul disfagiei sarcopenice certe. Din punct de vedere biologic studiile desfășurate au obiectivat un sindrom inflamator important la pacienții cu disfagie sarcopenică prin creșterea markerilor de inflamație, scăderea albuminei, acidului folic, vitamina B12, Vitamina D și hemoglobinei.

Tratamentul disfagiei sarcopenice se caracterizează prin intervenție nutrițională cu un aport proteic zilnic de ≥1.2 g/kg și caloric ≥30 kcal/kg, acestea aducând un beneficiu real constatat prin îmbunătățirea forței musculare a limbii și a mușchilor principali implicați în deglutiție, dar și terapie ocupațională și exerciții de recuperare a forței musculare atât la nivel general, cât mai ales la musculatura implicată în deglutiție.

Identificarea și tratarea eficientă a disfagiei sarcopenice asociate intervențiilor chirurgicale, post AVC, post stări infecțioase-șoc septic, reprezintă un factor important în prevenția complicațiilor în instituțiile de lungă durata și prevenției secundară a sarcopeniei.

Cuvinte cheie: disfagia sarcopenică, disfagie, deglutiție, vârstnici

MEDICAL PRACTICE Management

Evaluation and treatment of sarcopenic dysphagia in the elderly: a multidisciplinary approach

Abstract

Sarcopenic dysphagia is a distinct pathological condition characterized by swallowing disorders associated with sarcopenia among the elderly, caused by the loss of both muscle mass and strength. Recent studies have shown that sarcopenia has a prevalence of 29% in the elderly, while dysphagia occurs in 30% to 50% of these individuals. Specifically, sarcopenic dysphagia has been observed in 32% of patients requiring medical rehabilitation. The same research indicates that swallowing impairment was more severe in the sarcopenic dysphagia group compared to those with non-sarcopenic dysphagia.

Sarcopenic dysphagia is notably prevalent in the elderly population, both in community and in specialized care institutions. It has been described in the literature as difficult swallowing due to the sarcopenia of skeletal muscles, particularly the muscles involved in swallowing, more easily detected at the level of the tongue and geniohyoid muscle.

Research has demonstrated a bidirectional relationship between dysphagia and sarcopenia, exacerbated by aging and malnutrition associated with secondary sarcopenia due to conditions such as cancer, surgical interventions, cognitive disorders, and locomotion impairments. The reduction in muscle mass and strength of skeletal muscles has been shown to cause dysphagia by decreasing the functionality of both oropharyngeal and oesophageal phase swallowing muscles, while low nutritional intake maintains and worsens sarcopenia.

Clinical tests objectify reduced handgrip strength and gait speed in patients over 65 years who can comply with the examiner’s requirements, followed by the observation of decreased muscle mass, swallowing dysfunction in the absence of pathological causes of dysphagia and reduced functionality of the muscles involved in swallowing, a condition that must be present for a diagnosis of definite sarcopenic dysphagia. Biologically, studies have identified a significant inflammatory syndrome in patients with sarcopenic dysphagia, indicated by elevated inflammatory markers, decreased levels of albumin, folic acid, vitamin B12, vitamin D and haemoglobin levels.

The treatment of sarcopenic dysphagia involves nutritional intervention with a daily protein intake of ≥1.2 g/kg and caloric intake of ≥30 kcal/kg, which has been shown to significantly improve the strength of the tongue and primary muscles involved in swallowing, alongside occupational therapy and exercises to strengthen both general and swallowing-specific muscles.

Identifying and effectively treating sarcopenic dysphagia, improving care in subacute settings (post-surgical, post-stroke, post-infectious states—septic shock) is an important factor preventing complications in long-term care institutions, and secondary prevention of sarcopenia.

Keywords: sarcopenic dysphagia, dysphagia, swallowing impairment, elderly

Factori care influențează asocierea anxietății și depresiei cu insuficiența cardiacă: studiu observațional

Asist. univ. dr. Sorina Rodica Pop1,2,5, Șef lucr. univ. dr Sorina Livia Pop1,7, Șef de lucr. univ. dr. Codruța Mărginean1,7, Asist. univ. dr. Vlad Dascăl1,3,5, Asist. univ. dr. Bianca Olivia Cojan Mânzat1,2,5, Dr. Olimpia Simona Huluban3,5, Dr. Alexandru Țîpcu4,6, Dr. Andreea Cristina Macovei23,5, Conf. univ. dr. Aida Puia1,2,5

1Universitatea de Medicină și Farmacie Cluj-Napoca Iuliu Hațieganu, România, 2Cabinet Medical Individual Medicină de Familie, Cluj-Napoca, România, 3Institutul Inimii “Niculae Stăncioiu” Cluj-Napoca, România, 4Institutul Oncologic “Prof Dr Ion Chiricuță”, Cluj-Napoca, România, 5Medicină de familie, 6Radioterapie, 7Medicină internă

Primit: 15.01.2025 • Acceptat pentru publicare: 15.02.2025

Rezumat

Introducere: Insuficiența cardiacă (IC) reprezintă o patologie cu mare amploare globală, asociată cu morbiditate și mortalitate semnificativă, capacitate funcțională redusă, calitate slabă a vieții și costuri ridicate de asistență medicală. Dintre comorbiditățile asociate IC, amintim bolile psihiatrice care sunt de multe ori subevaluate. Acest aspect este categoric îngrijorător, deoarece depresia, în rândul acestor pacienți, este o patologie comună și de lunga durată, cu potențial de înrăutățire a prognosticului.

Scop: Scopul cercetării este de a identifica prezența anxietății și depresiei la pacienții cu insuficiență cardiacă și de a analiza corelațiilor existente între aceste tulburări psiho-emoționale și gradul insuficienței cardiace.

Metodologie de cercetare: Este un studiu observațional, multicentric, desfășurat pe parcursul a trei luni, care a evaluat prezența anxietății și depresiei la pacienții cu IC aflați în evidența medicului de familie. S-au înrolat pacienți cu vârsta peste 18 ani, cu diagnostic de insuficiență cardiacă confirmat de cardiolog, fără afecțiuni psihiatrice cunoscute și care au semnat consimțământul informat de participare la studiu. S-au utilizat trei chestionare: primul chestionar a cules date demografice despre pacient, cel de al doilea a înregistrat diferitele aspecte legate de boală și de îngrijire și cel de al treilea a evaluat nivelul de anxietate și de depresie al pacientului.

Pentru evaluarea anxietății și depresiei s-a fost folosit chestinarul „Hospital Anxiety and Depression Scale”. Datele referitoare la gradul insuficienței cardiace, durata de la confirmarea diagnosticului, tratamentul utilizat, numărul de consultații din ultimul an la diferiți specialiști au fost preluate din fișa medicală existentă la cabinetul medicului de familie.

Rezultate: Au fost înrolați 103 pacienți din 5 cabinete de medicină de familie urbane. Vârsta medie a participanților a fost 71,17±1,145. Pacienții de sex masculin au reprezentat 58,25% dintre participanți. Aproape două treimi (62,14%) dintre subiecți sunt cu IC clasa NYHA II, o treime (33,98%) IC clasa NYHA III și doar 3,88% sunt cu IC clasa NYHA IV. Durata mai mare de trei ani de la diagnosticul de IC a fost evidențiat la majoritatea pacienților din lot (78,64%). Un procent ridicat dintre pacienți (75,73%) au avut mai puțin de 3 consultații în ultimul an la medicul specialist cardiolog. Pacienții s-au prezentat pentru consultație la medicul de familie mai frecvent: 60,19% au avut între 4-8 consultații în ultimul an și 25,24% au avut nevoie de peste 8 consultații în ultimul an la medicul de familie. Anxietatea a fost prezentă la 26,21% dintre subiecți, iar depresia s-a înregistrat la 32,04% dintre aceștia. Cu toate peste 90% dintre pacienți nu au fost consultați în ultimul an de medicul psihiatru. Gradul IC s-a corelat semnificativ statistic cu vârsta pacientului (p<0.0001), cu numărul de prezentări la cardiolog (p=0.045) și cu numărul de consultații la medicul de familie (p<0.0001). Atât depresia cât și anxietatea s-au corelat semnificativ statistic cu vârsta pacientului (p<0.0001,) cu numărul de consultații la medicul de familie (p=0.003 respectiv p=0.001) și cu gradul IC (p=0.009 respectiv p=0.007). Factorii de risc pentru tulburările psiho-emoționale asociate IC sunt: vârsta, sexul feminin, statutul marital și educația scăzută.

Concluzii: Asocierea patologiei psiho-emoționale cu IC, este o realitate în cabinetele medicilor de familie, evaluarea acestor patologii implicând o echipă multidisciplinară. Medicul de familie este un coordonator important în identificarea tulburărilor psiho-emoționale asociate diferitelor afecțiuni cronice. Consultația medicului psihiatru reprezintă un element important în managementul pacientului cu IC.

Cuvinte cheie: insuficiența cardiacă, depresia, anxietatea, echipa multidisciplinară

RESEARCHOriginal papers

Factors influencing the association of anxiety and depression with heart failure: an observational study

Abstract

Introduction: Heart failure (HF) is a disease with a global magnitude associated with significant morbidity and mortality. It also associated with reduced functional capacity, poor quality of life and high healthcare costs. Among the comorbidities associated with HF, psychiatric diseases are often undervalued. This aspect is definitely worrying, considering the fact that depression, among these patients is a common and persistent pathology with the potential to worsen the prognosis.

Purpose: The present study aimed to identify the presence of depression and anxiety in patients diagnosed with HF and to analyse the correlations between these psycho-emotional disorders and the stage of heart failure.

Research methodology: It is an observational, multicentre study, which assessed the presence of anxiety and depression in patients with HF submitted at general practitioner. Patients, enrolled in this study, are over 18 years with diagnosis of HF confirmed by the cardiologist, patients without psychiatric conditions and patients who signed the informed consent. Three questionnaires were used: the first questionnaire with demographic data about the subject, the second with various aspects of illness and the third which assessed the patients’ level of anxiety and depression. For this, the „Hospital Anxiety and Depression Scale” questionnaire was used. The data regarding the NYHA class, the duration since diagnosis, the treatment used, and the number of consultations in the last year with different healthcare specialists were taken from the medical record at the general practitioner office. Eligibility criteria included the condition that patients have been diagnosed with HF, aged between 45-85 years, treat for cardiac pathology, without diagnosed psychiatric diseases. Exclusion criteria were patients with diagnoses in the psychiatric spectrum with or without treatment, patients with chronic alcoholism or abuse of other substances.

Results: 103 patients were enrolled, of which 60 (58.25%) were male. Almost two-thirds (62.14%) of the subjects had NYHA class II, and one-third (33.98%) NYHA class III. Four patients were recorded with NYHA class IV (3.88%). HF dates for the majority (78.64%) for more than 3 years. Among the evaluated patients, 75.73% presented for consultation less than 3 times in the last year to the medical specialist, but 60.19% had between 4-8 consultations with the general practitioner for problems related to HF. An anxiety score above the normal value was recorded in 26.21% of the subjects and over 32.04% had an abnormal depression score. However, 92.23% were not consulted by a psychiatrist. NYHA class of HF correlated statistically significantly with the age of the patient (p<0.0001), with the number of presentations to the cardiologist (p=0.045), with the number of consultations with the general practitioner (p<0.0001). The average depression score correlates with the age of the patient (p<0.0001) and with the number of consultations with the general practitioner (p=0.003). The anxiety score correlates with the patient’s age (p<0.0001) and with the number of visits to the general practitioner (p=0.001). Also statistically significant correlations were between NYHA class of HF and anxiety (p=0.007) and depression (p=0.009).

Conclusion: Psycho-emotional pathology is by no means negligible in association with HF.

The general practitioner is an important pawn in the identification of psycho-emotional disorders associated with various chronic conditions. The multidisciplinary approach and referral to the psychiatrist for consultation is an important element of HF management that may increase the quality of life in this patients.

Keywords: heart failure, depression, anxiety, multidisciplinary team

Ticurile la copil: abordarea medicului de familie

Dr. Alexandra Maria Pop1,4, Dr. Victor Man1,4, Asist. Univ. dr. Iustinian Zegreanu1,4, Asist. univ. dr. Mădălina Moldoveanu1,4, Asist. univ. dr. Vlad Dascăl1,2,4, Conf. univ. dr. Aida Puia1,3,4

1Universitatea de Medicină și Farmacie Cluj-Napoca Iuliu Hațieganu, România, 2Institutul Inimii “Niculae Stăncioiu” Cluj-Napoca, România, 3Cabinet Medical Individual Medicină de Familie, Cluj-Napoca, România , 4Medicină de familie

Primit: 20.02.2025 • Acceptat pentru publicare: 1.03.2025

Rezumat

Ticurile reprezintă mișcări bruște, rapide, recurente, non-ritmice, stereotipice, fără o direcție precedate de o nevoie intensă/de un impuls sau vocalizări ce pot fi suprimate până la un anumit punct. Ticurile pot fi fiziologice sau patologice, principalele tulburări de ticuri patologice fiind reprezentate de: sindromul Tourette, tulburarea persistentă (cronică) de tic motor sau vocal, tulburarea de tic motor sau vocal provizorie/tranzitorie. Ticurile prezintă manifestări motorii (care pot fi simple sau complexe) și non-motorii (senzoriale și comportamentale).

Diagnosticul ticurilor se realizează pe baza a 4 criterii: prezența ticurilor motorii și/sau fonice, durata ticurilor, vârsta la debut și absența unei alte cauze secundare precum o altă patologie sau uzul de medicamente.

Tratamentul tulburărilor de ticuri include psihoterapia comportamentală sau, în cazurile ce nu răspund la aceasta, terapia farmacologică, realizată cel mai frecvent cu medicamente din clasa agoniștilor dopaminergici. Ca screening inițial, se pot utiliza diverse chestionare în vederea evaluării aspectelor ce țin de neurodezvoltare, aspectelor comportamentale și socioemoționale. În evaluarea ticurilor, cel mai util chestionar este Yale Global Tic Severity Scale (YGTSS) recomandat pentru aplicare și în practica medicului de familie.

Medicul de familie ocupă un rol important în gestionarea pacienților cu ticuri, fiind responsabil de evaluarea pacientului și de consilierea familiei. Evaluarea pacientului pediatric cu ticuri este una complexă și presupune comunicare multidisciplinară între neurologi pediatrici, psihiatri pediatrici și psihologi, medici de familie, pediatri și personal non-medical, cum ar fi personalul școlar.

Cuvinte-cheie: ticuri, sindrom Tourette, screening ticuri, medicină de familie

MEDICAL PRACTICE

Narrative review

Tics in children: the family doctor’s approach

Abstract

Tics are sudden, fast, recurrent, non-rhythmic, stereotyped, non-goal-directed movements preceded by an urge/impulse or vocalizations which can be voluntarily suppressed to a certain extent. Tics can be physiological or pathological; the main tic disorders represented by Tourette’s syndrome are persistent (chronic) motor or vocal tic disorder and provisional/transient motor or vocal tic disorder. Tics could be motor (simple or complex) and non-motor (sensory and behavioral) symptoms.

The diagnosis of tics is sustained through 4 criteria: the presence of motor and/or phonic, the length of tics, the age at the onset, and the absence of other secondary causes, i.e., another pathology or drug use.

The treatment of tic disorders includes behavioral psychotherapy or, in unresponsive cases, pharmacotherapy, most often done with dopamine agonist drugs. In the case of initial screening, multiple questionnaires can be used to evaluate neurodevelopmental, behavioral, and socioemotional aspects. In tic assessment, the most useful questionnaire is Yale Global Tic Severity Scale (YGTSS), which can be utilized in a general practitioner’s office as well.

The general practitioner holds a key role in managing patients with tics and being responsible for family counseling, too. In addition, patients need a complex evaluation that implies multidisciplinary communication between pediatric neurologists, child and adolescent psychiatrists, psychologists, general practitioners, pediatricians, and non-medical personnel, for instance, school staff.

Keywords: tics, Tourette’s syndrome, screening tics, family medicine

Date medico – chirurgicale privind diagnosticul și tratamentul bolii de reflux gastro-esofagian

Drd. dr. Dan Titus Puia1,2,5, Asist. univ. dr. Vlad Dascăl1,3,6, Prof. univ. dr. Ion Cosmin Puia 2,5, Prof. univ. dr. Nadim Al Hajjar 2,5, Prof univ. dr. Florin Beteg4,7

1Universitatea de Medicină și Farmacie Cluj-Napoca Iuliu Hațieganu, România, 2Institutul Regional de Gastroenterologie și Hepatologie Cluj-Napoca, România, 3Institutul Inimii “Niculae Stăncioiu” Cluj-Napoca, România, 4Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca, România, 5Chirurgie, 6Medicină de familie, 7Propedeutică și tehnici chirurgicale

Primit: 10.02.2025 • Acceptat pentru publicare: 1.03.2025

Rezumat

Articolul propune o prezentare actualizată a datelor referitoare la boala de reflux gastro-esofagian cu scopul de a evidenția aspectele multidisciplinare în îngrijirea pacientului cu această patologie. Clasificarea herniilor hiatale este urmată de detalierea tabloului clinic și a examinărilor paraclinice care trebuie efectuate (pasajul baritat, endoscopia digestivă superioară, determinarea pH-ului, impedanța intraluminală multicanal, manometria). Diagnosticul diferenţial trebuie să cuprindă și pirozisului funcțional sau esofagul hipersensibil. Tratamentul începe cu modificări ale modului de viață (alimentația sănătoasă, igienă somnului, activitatea fizică adecvată). Farmacoterapia inițială (antiacide, alginați sau blocante de H2 receptori, inhibitori de pompă de protoni) trebuie uneori continuată în caz de reflux refractar. Sunt subliniate aspectele particulare referitoare la pacienții cu esofagită, esofag Barrett, la gravide, copii și în caz de reflux non-acid. Sunt detaliate aspecte de consens și posibilități moderne ale tratamentului chirurgical și endoscopic.

Cuvinte cheie: boala de reflux gastro-esofagian, indicații endoscopie superioară, fundoplicatură

MEDICAL PRACTICE Narrative review

Medical and surgical data on the diagnosis and treatment of gastroesophageal reflux disease

Abstract

The article proposes an updated presentation of data related to gastroesophageal reflux disease to highlight the multidisciplinary aspects in the care of patients with this pathology. The classification of hiatal hernias is followed by a detailed description of the clinical picture and the laboratory examinations that must be performed (barium swallow, upper digestive endoscopy, pH-metry, multichannel intraluminal impedance, manometry). The differential diagnosis should also include functional heartburn or hypersensitive esophagus. Treatment begins with lifestyle changes (healthy diet, sleep hygiene, adequate physical activity). Initial pharmacotherapy (antacids, alginates or H2 receptor blockers, proton pump inhibitors) continues with treatment in case of refractory reflux. Particular aspects related to patients with esophagitis, Barrett’s esophagus, pregnant women, children and in case of non-acid reflux are emphasized. Consensus and modern aspects of surgical and endoscopic treatment are detailed.

Keywords: gastroesophageal reflux disease, upper endoscopy indications, fundoplication

Managementul alopeciei areate în practica medicului de familie: prezentare de caz

Dr. Andreea Cristina Macovei1,4, Asist. univ. dr. Sorina Rodica Pop2,3,4,5, Asist. univ. dr. Vlad Dascăl1,2,4, Asist. univ. dr. Bianca Cojan-Mînzat2,3,4, Șef lucr. univ. dr. Codruța Mărginean2,6, Șef lucr. univ. dr. Sorina-Livia Pop2,6, Șef lucr. univ. dr. Radu Revnic2,3,4, Conf. univ. dr. Aida Puia2,3,4

1Institutul Inimii “Niculae Stăncioiu”, Cluj- Napoca, România,2Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu”, Cluj-Napoca, România, 3Cabinet Medical Individual Medicină de Familie, Cluj-Napoca, România, 4Medicină de familie, 5Geriatrie și gerontologie, 6Medicină internă

Primit: 2.03.2025 • Acceptat pentru publicare: 25.03.2025

Rezumat

Alopecia areata (AA) este o boală autoimună caracterizată prin pierderea non-cicatricială a părului de la nivelul scalpului, feței sau corpului. De obicei, apare într-o singură zonă și este autolimitată, dar rareori poate progresa spre alopecia totalis. AA este cauzată de interacțiunea dintre factori genetici și factori din mediul înconjurător. Diagnosticul este clinic și există mai multe opțiuni de tratament aplicat topic, iar în cazuri severe se poate folosi terapia sistemică imunosupresoare. AA se asociază adesea cu boli autoimmune precum dermatită atopică, vitiligo, boli tiroidiene și tulburări mentale. Aproximativ 50% dintre persoane vor recupera părul pierdut, dar evoluția este imprevizibilă.

Prezentăm cazul unei paciente de 25 de ani, care se prezintă în cabinetul medicului de familie cu o placă alopecică rotundă de aproximativ 4 cm la nivelul scalpului, fronto-parietal drept. Pacienta a efectuat câteva investigații de laborator, a fost supusă screening-ului pentru depresie și anxietate și a fost îndrumată spre dermatolog. Aceasta a început tratamentul cu Minoxidil aplicat topic și un preparat oral de vitamine și diverși produși naturali din plante. Pacienta rămâne atent monitorizată în perioada următoare pentru urmărirea progresiei sau regresiei bolii. Pacienții afectați de AA prezintă rate mai mari de depresie și anxietate. Medicul de familie are un rol important în managementul bolii: îndrumarea pacientului spre investigații, examen de specialitate și realizarea un diagnostic diferențial, dar și urmărirea evoluției acestuia. Monitorizarea atentă a evoluției bolii este importantă, atât pentru evaluarea eficienței tratamentului, cât și pentru ajustarea abordărilor terapeutice atunci când este necesar. Având în vedere impactul psiho-social pe care AA îl poate avea asupra pacienților, evaluarea sănătății mentale este esențială. Medicul de familie joacă un rol crucial în identificarea problemelor de anxietate și depresie, oferind suport și îndrumare către specialiști în sănătatea mentală.

Cuvinte cheie: alopecia areata, impact psiho-social, managementul bolii, monitorizare

MEDICAL PRACTICE

Case presentation

Management of alopecia areata in the family medicine’s practice: case report

Abstract

Alopecia areata (AA) is an autoimmune disease characterized by non-scarring hair loss from the scalp, face, or body. It usually occurs in a single area and is self-limiting, but it can rarely progress to total alopecia. The interaction between genetic factors and an environmental trigger causes AA. The diagnosis is clinical, and there are several topical treatment options available; in severe cases, systemic immunosuppressive therapy may be used. AA is often associated with other autoimmune diseases such as atopic dermatitis, vitiligo, thyroid disorders, and mental health issues. Approximately 50% of individuals will recover from AA, but the progression is unpredictable.

We present the case of a 25-year-old female patient who presented to her family physician with a round alopecic patch of approximately 4 cm on the right frontoparietal area of the scalp. The patient underwent several laboratory investigations, was screened for depression and anxiety, and was referred to a dermatologist. She began treatment with topical minoxidil and oral food supplements for hair. The patient will be closely monitored in the following period to track the progression or regression of the disease. Patients affected by alopecia areata have higher rates of depression and anxiety. The family physician plays a significant role in managing the disease: guiding the patient towards investigations, conducting specialist examinations, making differential diagnoses, and monitoring the patient’s evolution. Close monitoring of the disease progression is important for evaluating treatment efficacy and adjusting therapeutic approaches if necessary. Given the psycho-social impact that alopecia areata can have on patients, a mental health assessment is essential. The family physician plays a crucial role in identifying anxiety and depression issues, providing support, and guiding patients toward mental health specialists.

Keywords: alopecia areata, psycho-social impact, disease management, close monitoring

Ce e nou în practica medicului de familie?

Conf. univ. dr. Aida Puia1,2Asist. univ. dr. Vlad Dascăl 1,2, Asist. univ. dr. Sorina Rodica Pop1,2, Asist. univ. dr. Bianca Olivia Cojan Mânzat1,2

1Universitatea de Medicină și Farmacie Iuliu Hațieganu Cluj-Napoca, România, 2Medicină de familie

Acknowledgments: Toţi autorii au avut contribuţie egală la acest articol

Conflict de interese: nu există

Primit: 23.02.2025 • Acceptat pentru publicare: 5.03.2025

Evaluarea riscului pentru litiaza renală în relație cu biochimia urinară

Factorii de risc pentru litiaza renală sunt relativ cunoscuți, ceea ce rămâne greu cuantificabil este ierarhizarea acestor factori și tipul de dependență dintre aceștia și riscul de a dezvolta litiază renală.

Litiază renală este o afecțiune comună considerată a fi prezentă la 19% dintre bărbați și 9% dintre femei până la vârsta de 70 de ani (1). Prevalența este în creștere datorită creșterii speranței de viață, creșterii temperaturilor la nivel global, obezității și nu în ultimul rând al diagnosticului imagistic mai accesibil și mai performant (2).

Posibilitatea de a avea vreodată un calcul urinar crește odată cu vârsta, atât la bărbați cât și la femei, prevalența crescând de aproximativ patru ori în perioada de vârstă 30 – 80 ani (3). Evidențierea unui prim calcul poate fi întâlnită chiar și după vârsta de 80 ani, desigur cu o prevalență mult mai mică.

Prevalența și incidența litiazei renale sunt similare sub vârsta de 40 ani la femei și bărbați, după această vârsta atât prevalența cât și incidența sunt de aproximativ două ori mai mare la sexul masculin.

Această patologie este mai frecvent întâlnită la rasa albă, hispanici și foarte rar la afroamericani și asiatici. Există și diferențe geografice privind prevalența litiazei urinare, fapt încă neexplicat.

Majoritatea studiilor au demonstrat că mineralele fac parte din compoziția celor mai multor tipuri de calculi renali, rolul analizei biochimice urinare fiind incontestabil pentru managementul acestei afecțiuni.

Cel mai frecvent, aproximativ 95%, calculii renali sunt compuși din oxalat sau fosfat de calciu, analiza acestora fiind considerată importantă în înțelegerea fiziopatologiei formării calculilor alături de rolul volumului urinar.

Citratul, acid uric, magneziu, potasiu și sodiu, precum și pH-ul urinar par a juca un rol mai limitat.

Compoziția calculilor și frecvența acestora este detaliat în tabelul 1.

Tabelul 1. Compoziția calculilor urinari

Compoziția calculilor	Procent din totalul calculilor	Rata de recurență a calculilor urinari
Oxalat de calciu	70-80 %	10-30% la 3-5 ani
Fosfat de calciu	15 %
Acid uric	8 %
Cistină	2 %	Date inconsistente
Struvit (fosfat amoniaco-magnezian)	1 %
Combinații	Sub 1%

Relația dintre biochimia urinară și riscul pentru litiază renală a fost considerată mult timp una liniară, uneori de totul sau nimic iar raportarea unor elemente biochimice a fost simplificată la a fi prezente sau respectiv absente, toate fiind modele puțin plauzibile din punct de vedere biologic. De exemplu definiția „hipercalciuriei” ca fiind excreția urinară de calciu de 250 mg/24 ore sau mai mare, implică un risc de 0 pentru o persoană cu o excreție de calciu de 249 mg/24 ore și același risc pentru indivizi cu excreții de 250 și 500 mg/24 ore.

Concentrația crescută de ioni în urină (saturarea urinară) alături de un volum urinar scăzut și pH-ul urinar au un rol important în formarea calculilor dar trebuie considerată și reducerea nivelului substanțelor care inhibă în mod natural formarea calculilor (citrat, magneziu, mucoproteinele Tamm-Horsfall). Toate aceste aspecte sugerează puternic că între parametrii urinari și riscul de calculi, renali relația poate fi una de tip nonliniar.

Studiul pe care îl aducem în atenție, publicat în 2024, a evaluat asocierile independente între biochimia urinară și formarea calculilor renali, examinând totodată amploarea și forma acestora.

Studiul „Biochimia urinară de 24 de ore și riscul de calculi renali” a analizat 9.045 biochimii urinare de 24 ore prin colectări de urină de la 6.217 participanți (4). S-au examinat: volumul și pH-ul urinei și concentrațiile de calciu, citrat, oxalat, potasiu, magneziu, acid uric, fosfor și sodiu.

Obiectivul a fost corelarea acestor factori cu incidența litiazei renale simptomatice.

Statistic s-a folosit analiza de corelație și regresie multivariabilă pentru a explora relații potențial nonliniare între factori biochimici urinari analizați şi riscul de formare a calculilor renali. Analiza a fost făcută pentru fiecare factor în parte dar s-a determinat prin analiză dominantă și importanța relativă a fiecărui factor.

Au fost trei cohorte populaționale:

– prima cohortă – Studiul de urmărire a profesioniștilor din sănătate (HPFS) a fost început în 1986 cu înrolarea a 51.529 bărbați profesioniști din domeniul sănătății (stomatologi, optometriști, osteopați, farmaciști, podiatri și medici veterinari) cu vârsta cuprinsă între 40 și 75 de ani;

– o a două cohortă a fost începută în 1976 cu înscrierea a 121.700 de asistente cu vârsta cuprinsă între 30 și 55 de ani – Studiul de sănătate a asistentelor, NHS I;

– o a treia cohortă, NHS II a fost începută în 1989 cu înscrierea a 116.429 de asistente medicale cu vârsta între 25 – 42 ani. Toți participanții au completat un chestionar despre stilul de viață, istoricul medical și medicamentele folosite, chestionare care au fost trimise prin poștă la fiecare 2 ani pentru actualizarea informațiilor.

Analiza biochimică a urinei pe 24 ore a fost efectuată pe probele de urină colectate în trei cicluri: primul (1994-1999) participanții au fost eligibili dacă aveau ≤ 65 de ani (NHS I) și nu aveau antecedente de cancer sau boli cardiovasculare; al doilea (care a început în 2003) iar participanții au fost eligibili dacă aveau ≤ 75 de ani și nu aveau antecedente de cancer (altele decât cancerul de piele non-melanom) și al treilea ciclu (2010-2011) au fost eligibili participanții NHS II fără antecedente de hipertensiune arterială. Participanții cu antecedente de litiază renală au fost supra eșantionați în primele 2 cicluri.

Participanții care au raportat antecedente de calculi urinari au răspuns la un chestionar suplimentar cu date despre momentul diagnosticului și simptome asociate, fiind luate în considerare doar cazurile simptomatice (asociate cu durere sau hematurie).

Diagnosticul auto raportat a fost confirmat prin revizuirea înregistrărilor medicale la ≥ 95% din cei care au completat și chestionarul suplimentar. În cele trei cohorte, oxalatul de calciu a reprezentat mai mult de 50% din compoziția calculului la 77% cazuri din NHS I, 79% din NHS II, și 86% dintre participanții HPFS.

Parametrii urinari analizați au fost creatinina, calciu, oxalat, acid uric, citrat, fosfor, potasiu, magneziu, sodiu, volumul urinar și pH-ul urinar. Toți au fost asociați semnificativ cu formarea calculilor, cu excepția pH -ului urinar.

Calciuria

Între excreția de calciu prin urină și formarea de calculi s-a demonstrat o asociere liniară, directă și nu s-a evidențiat un prag definitiv pentru calciurie „anormală”. Astfel se poate formula recomandarea clinică de a scădea la valori cât mai mici calciu urinar pentru ca riscul litiazei renale să fie minimalizat, ținând cont însă de istoricul pacientului (4).

Definițiile anterioare privind calciul urinar au limite legate de valori acceptate diferite în funcție de greutate sau de sexul pacientului. Valorile de referință acceptate sunt între 100 – 320mg/24h (5). Situațiile cele mai frecvente în care întâlnim valori crescute ale calciului urinar sunt hiperparatiroidismul primar, acidemia cronică din acidoza tubulară renală distală și niveluri foarte ridicate de aport de calciu. Majoritatea celor care fac litiază renală cu calculi conținând calciu nu recunosc un aport mare de calciu și nu sunt cunoscuți cu patologiile amintite. Excreția mare de calciu în urină fără o cauză identificabilă este denumită hipercalciurie idiopatică (6).

Trei mecanisme fiziopatogenetice explică hipercalciuria idiopatică:

– absorbție intestinală crescută – hipercalciurie absorbtivă în care există o creștere a absorbției intestinale de calciu dar recomandarea de reducere a aportului alimentar de calciu este indicată dacă aportul este mai mare >1000 mg/zi;

– resorbție osoasă crescută – hipercalciurie resorbtivă în care sursa excesului de calciu poate fi osul;

– pierderi renale crescute – hipercalciurie renală în care există un defect de reabsorbție tubulară renală a calciului.

Este de reținut și important clinic că hipercalciuria idiopatică poate fi asociată cu o concentrație plasmatică ușor mai mare de calcitriol (1,25-dihidroxivitamina D3) rareori înafara limitelor de referință. Nivelurile mai mari de calcitriol pot crește excreția de calciu atât prin creșterea absorbției intestinale de calciu (hipercalciurie absorbtivă), cât și prin resorbție osoase (hipercalciurie resorbtivă). Sunt studii care demonstrează ca un aport rezonabil de vitamina D nu pare să crească riscul de formare a pietrelor la majoritatea indivizilor comparativ cu aportul excesiv de vitamina D, mai ales când se combină cu suplimente de calciu (7).

La un astfel de pacient, scăderea aportului de calciu poate să nu reducă în mod semnificativ excreția de calciu din urină dar poate influența homeostazia calciului cu creșterea eliminării calciului din os și posibilitatea apariției osteopeniei. Există deci posibilitatea de a favoriza o scădere a densității osoase dar și de a crește riscul de apariție a calculilor renali calcici. Astfel aportul suplimentar de calciu trebuie judecat din perspectiva riscului și a beneficiului pentru fiecare pacient în parte.

Oxaluria

Riscul de formare a calculilor de oxalat de calciu crește direct cu cantitatea de oxalați excretată în urină. Oxalatul urinar provine predominant din metabolismul glicinei și al acidului ascorbic și contribuie mai mult la excreția urinară de oxalați în raport cu cei excretați ca urmare a aportului alimentar (proteine animale, purine, gelatină, căpșuni, fasole, sfeclă, spanac, roșii, ciocolată, cacao și ceai). Nu doar aportul alimentelor care conțin oxalați are rol în apariția hiperoxaluriei ci și aportul de calciu alimentar. Acesta poate scădea absorbția oxalatului în intestin prin formarea de săruri insolubile de oxalat de calciu în lumenul intestinal. Când în lumenul intestinal este disponibil mai puțin calciu pentru a lega oxalatul, absorbția oxalatului scade și, prin urmare, excreția urinară de oxalat crește. Aspecte favorizante pentru apariția calculilor de oxalat de calciu sunt dieta săracă în calciu, absorbția intestinală crescută ca urmare hipercalciuriei, legarea excesivă a calciului enteric de către grăsimile neabsorbite din malabsorbția lipidelor (boala Crohn, rezecție enterale, fibroza chistică). Hiperoxaluria este descrisă la vegetarieni, apare în deficitul de piridoxină și la cei supuși chirurgiei bariatrice sau care consumă doze mari de vitamina C.

Natriuria

Sodiul prin efectul său calciuric este considerat factor de risc pentru formarea calculilor, studiul prezent demonstrând o asociere liniară și directă între excreția urinară a sodiului și riscul de calculi renali, asociere semnificativă statistic și după ajustarea pentru calciul urinar, sugerând un efect direct asupra cristalizării (4).

Un aport ridicat de sodiu în dietă va crește excreția de calciu și va reduce excreția de citrat, prin mecanisme încă incomplet explicate. În plus calciureza este mai accentuată în prezența clorurii de sodiu, mai mult decât orice altă sare. Un alt studiu legat de riscul litiazei renale la pacienții cu hipercalciurie idiopatică a demonstrat că creșterea aportului de sodiu de la 80 la 200 mEq/zi a condus la o creștere cu aproape 40% a excreției de calciu, fapt care poate avea consecință osteopenia. Amploarea clinică a acestor efecte asupra formării calculilor este dificil de apreciat dar sunt studii care apreciază magnitudinea consecințelor, de exemplu în cadrul studiului Women’s Health Initiative, riscul de formare a calculilor a fost cu 61% mai mare în rândul femeilor din chintila cu cel mai mare aport de sodiu, comparativ cu cea mai mică chintilă (8).

Uricozuria

Între acidul uric și riscul de formare a calculilor a fost observată asocierea indirectă în toate cele trei cohorte și studiul a infirmat ipoteza că uricozuria mai mare reprezintă un factor de risc pentru formarea calculilor de oxalat de calciu (4). Acest studiu consideră că acidul uric nu ar trebui să fie luat în considerare în raport cu riscul de formare a calculilor de calciu.

Acidul uric urinar mai mare (valori acceptate 750-800 mg /urina din 24 ore) poate fi un factor de risc pentru formarea calculilor de acid uric, deși studiile consideră că factorul de risc major pentru calculii de acid uric este un pH urinar acid persistent.

Citraturia

O substanță considerată a fi un inhibitor principal al formării calculilor de calciu este citratul. Citratul urinar scăzut poate apărea izolat la pacienții cu litiază renală sau în combinație cu alte modificări ca hipercalciuria sau hiperoxaluria. Hipocitraturia a fost definită ca excreția de citrat sub 320 mg/zi, asocierea cu riscul de formare a calculilor este liniară și indirectă.

pH-ul urinar

Studiul discutat evidențiază faptul că pH-ul urinar este singurul factor care nu a fost asociat semnificativ cu formarea de calculi. Totuși s-a observat o proporție mai mare de calculi la pH urinar ridicat (mai probabil calculi de fosfat de calciu). Ca posibile erori/ limite ale studiului au fost luate în discuție două aspecte, faptul că compoziția calculilor nu a fost cunoscută pentru toți participanții și că revizuirea datelor medicale pe un subgrup din cohortele studiate au confirmat predominanța oxalatului de calciu ca componentă a calculilor.

Este acceptat că pietrele de oxalat de calciu nu sunt dependente de pH în intervalul fiziologic.

O urină acidă (tipică pentru majoritatea persoanelor) favorizează precipitarea acidului uric atunci când pH-ul este constant de 5,5 sau mai puțin prin urmare ar favoriza formarea calculilor de acid uric.

O urină alcalină (prezentă în infecții ale tractului urinar și la persoane cu un aport alimentar mai mare de alcali) favorizează apariția calculilor de fosfat de calciu, de obicei atunci când pH-ul este de 6,5 sau mai mare.

Volumul urinar din 24 de ore

Volumul de urină a prezentat de asemenea o asociere liniară și indirectă cu riscul de formare a calculilor urinari.

Volumul de urină mai mare este asociat cu un risc mai scăzut de formare a pietrelor la rinichi, iar acesta depinde în primul rând de aportul total de lichide care se dovedește a fi cel mai important factor protector împotriva formării calculilor.

Concluzii

Apariția litiazei renale este mai puțin probabilă la cei cu volum de urină mai mare și valori urinare mai mari ale citratului, potasiului, magneziului și acidului uric.

Riscul pentru dezvoltarea calculilor renali, în majoritatea lor oxalați și fosfați de calciu este semnificativ mai mare la cei cu excreții urinare mari ale calciului, oxalatului, fosforului și sodiului.

Aciditatea urinei nu este corelată cu riscul de formare de calculi renali.

Importanța cea mai mare pentru riscul crescut de litiază renală îl au calciuria, citraturia și volumul urinar.

Toți parametrii studiați au o relație liniară/aproape liniară, asociată direct pentru calciu, oxalat, sodiu și fosfor și indirectă pentru volumul urinar, acid uric, citrat, potasiu și magneziu.

Bibliografie

Scales CD Jr et al. Prevalence of kidney stones in the United States. European urology 2012;62(1):160-5. Available from: doi:10.1016/j.eururo.2012.03.052.
Api C, Curhan G. Trends in the prevalence of kidney stones in the United States from 2007 to 2016. Urolithiasis 2012;49(1):27-39. Available from:doi:10.1007/s00240-020-01210-w.
Victoriano R et al. Kidney stones: a global picture of prevalence, incidence, and associated risk factors. Reviews in urology 2010;12:2-3: e86-96.
Ferraro PM et al. 24-Hour Urinary Chemistries and Kidney Stone Risk. American journal of kidney diseases: the official journal of the National Kidney Foundation 2024;84(2):164-169. Available from: doi:10.1053/j.ajkd.2024.02.010.
Wallach J. In Interpretarea testelor de diagnostic. Romania: Editura Stiintelor Medicale:2001.121-124.
Frick, KK, Bushinsky DA. Molecular mechanisms of primary hypercalciuria. Journal of the American Society of Nephrology: JASN 2003;14(4):1082-95. Available from: doi:10.1097/01.asn.0000062960.26868.17.
Ferraro PM et al. Vitamin D Intake and the Risk of Incident Kidney Stones. The Journal of urology 2017;197(2):405-410. Available from: doi:10.1016/j.juro.2016.08.084.
Martini LA et al. High sodium chloride intake is associated with low bone density in calcium stone-forming patients. Clinical nephrology 2000;54(2): 85-93.
Sorensen MD et al. Impact of nutritional factors on incident kidney stone formation: a report from the WHI OS. The Journal of urology 2012;187(5):1645-9. Available from: doi:10.1016/j.juro.2011.12.077
CDC Recommends Lowering the Age for Pneumococcal Vaccination from 65 to 50 Years Old. Available from: https://www.cdc.gov/media/releases/2024/s1023-pneumococcal-vaccination.html. [Accessed 10th November 2024].

Axa creier-intestin în managementul bolii Parkinson – utilitatea în practica medicală

Camer Salim MD1,3,4, PhD Student MD Cristina Ramona Tase1,2,5, PhD Student MD Andreea Alexandru2,6, Univ. prof. dr. Any Axelerad 2,6

1Emergency Clinical County Hospital of Constanța, România, 2Ovidius University of Constanța, România, 3Endocrinology,4Medicină de urgență, 5Neurology, 6Nephrology

Received:15.11.2024 • Accepted for publication:15.12.2024

Rezumat

Boala Parkinson (BP) face parte din spectrul bolilor neurodegenerative, invalidantă, caracterizată prin semne și simptome motorii (bradikinezie, instabilitate posturală, tremor inițial unilateral) dar și non-motorii (în spectrul tulburărilor anxios-depresive, tulburări gastro-intestinale) progresive, resimțite de pacient pe măsură ce boala avansează. Are un impact semnificativ asupra calității vieții pacienților, predominant cu vârsta de peste 65 de ani.

Îngrijirea specializată în boala Parkinson este necesară pentru acești pacienți, în contextul comorbidităților multiple și al particularităților individuale, medicii de familie (MF) pot oferi o abordare holistică, importantă în managementul acestor pacienți.

Material și metodă: Am realizat un studiu observațional pe o perioadă de 6 luni în cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență Constanța, Clinica de Neurologie. Au fost incluși în studiu 30 de pacienți diagnosticați cu BP, care au îndeplinit criteriile de diagnostic clinic ale Movement Disorder Society (MDS).Am măsurat nivelurile de calprotectină, exprimate ca medii și deviații standard (SD). Statistica descriptivă a fost utilizată pentru a sumariza și organiza datele colectate, folosind măsuri precum media, mediana și deviația standard. Statistica inferențială a fost aplicată pentru a trage concluzii despre populație, utilizând teste de ipoteze și intervale de încredere.

Rezultate: Rezultatele arată o corelație slabă între calprotectina fecală și scorul UPDRS la pacienții cu Parkinson, fără o corelație semnificativă cu calprotectina serică. Totuși, calprotectina rămâne un biomarker util pentru inflamația intestinală și activitatea inflamatorie sistemică, fiind semnificativ corelată cu CRP și VSH.

Concluzii: Corelațiile identificate în studiul nostru subliniază utilitatea calprotectinei nu doar ca un indicator sensibil al inflamației intestinale, ci și ca un instrument complementar în evaluarea activității inflamatorii sistemice în boala Parkinson. O înțelegere cuprinzătoare a axei microbiota–intestin–creier va fi esențială pentru dezvoltarea unor strategii terapeutice eficiente în gestionarea tulburărilor neurodegenerative.

Cuvinte cheie: boala Parkinson, medicină de familie, calprotectină, inflamație, microbiota

RESEARCH

Original paper

Brain-Gut axis in management of Parkinson Disease – utility in medical practice

Abstract

Parkinson’s disease (PD) is one of the most important movement disorder in the spectrum of the neurodegenerative pathologies, associating extrapyramidal signs as tremor, rigidity, postural instability with autonomic nervous system dysfunction as gastro-intestinal disbalance, hypotension; cognitive impairment; mood changes- anxiety, sleep disturbances; anosmia. Patients experience a gradual yet significant change in their daily routine, from mild unilateral tremor to the inability to sustain themselves. It is often diagnosed in the sixth decade of life. At this time, due to possible comorbidities, patients require a meticulous and individualized therapeutical plan, best given by their general practitioners (GPs).

Material and method: We performed an observational study, on a cohort of 30 patients, diagnosed with PD, admitted in the Neurology Department of the Clinical Emergency County Hospital Constanta, Romania, who fulfilled the inclusion criteria and the Movement Disorder Society (MDS) Clinical Diagnostic Criteria, for a period of 6 months. Patients undergo clinical evaluation for the motor function using UPDRS motor part III scale and biological samples were collected. We measured calprotectin levels means and standard deviations (SD). The data collected was analysed using descriptive statistics (mean, range and percentage) and inferential statistics (correlations and regressions).

Results: The results provided a weak association between faecal calprotectin and UPDRS score in Parkinson’s patients, (practically with the advanced stages) and no relevant corelation with serum calprotectin levels. The utility of calprotectin testing remains useful, being an inflammatory biomarker, with valuable association with C-reactive protein (CRP) and erythrocyte sedimentation rate (ESR) levels.

Conclusions: The correlations found in our study underscore the utility of calprotectin not only as a sensitive indicator of intestinal inflammation but also as a complementary tool in evaluating systemic inflammatory activity in Parkinson disease. For a better understanding of the microbiota–gut–brain axis and the possible common ethology of PD and Inflammatory bowel disease (IBD) further studies are required, highlighting the genetic pathway and using a larger spectrum of IBD tests for a targeted and adaptative therapeutical management.

Keywords: Parkinson’s disease, general practice, calprotectin, inflammation, microbiota

10 repere în monitorizarea sarcinii

Dr. Ileana Brînză1,4, Dr. Claudia-Felicia Pop1,2,4, Farmacist Smărăndița Tașcă-Ștefan3,5

1Asociația Română pentru Educație Pediatrică în Medicina de Familie, București, România, 2Universitatea de Medicină și Farmacie Iuliu Hațieganu, Cluj-Napoca, România, 3Institutul de Dezvoltare și Cercetare Medico-militară „Cantacuzino”, București, România, 4Medicină de familie, 5Farmacie

Primit: 15.11.2024 • Acceptat pentru publicare: 15.12.2024

Rezumat

Îngrijirile prenatale reprezintă o varietate de servicii profilactice, de monitorizare și curative acordate gravidei. Diversitatea acestor servicii medicale impune respectarea unor repere importante începând cu anamneza, continuând cu măsurarea greutăți, a tensiunii arteriale, cu efectuarea analizelor medicale și ecografiilor.

Consiliere pe probleme de dietă, vaccinare sau administrarea unor medicamente sunt alte subiecte discutate în cadrul consultației la medicul de familie. La final vom puncta screening-urile și testările de rutină din perioada prenatală.

Cuvinte cheie: repere, monitorizarea sarcini, medic de familie

MEDICAL PRACTICE

Management

10 milestones in monitoring pregnancy

Abstract

Prenatal care represents a variety of prophylactic, monitoring and curative services provided to the pregnant woman. The diversity of these medical services requires compliance with important milestones starting with the anamnesis, continuing with the measurement of weight, blood pressure, with the performance of medical tests and ultrasounds.Counselling on dietary issues, vaccination or the administration of medications are other topics discussed during the consultation with the family doctor. Finally, we will highlight the screenings and routine tests during the prenatal period.

Keywords: milestones, pregnancy monitoring, family doctor

Obezitatea în practica medicului de familie

Șef de lucr. univ. dr. Radu Revnic1,2,4, Student drd. dr. Mădălina-Ionela Bozac1, Dr. Iulia-Natalia Palade3, Șef lucr. univ. dr Sorina Livia Pop1,5, Șef de lucr. univ. dr. Codruța Mărginean1,5, Asist. univ. dr. Bianca Cojan Mânzat1,2,4, Asist. univ. dr. Sorina Rodica Pop1,2,4, Asist. univ. dr. Vlad Dascăl1,4, Șef de lucr. univ. dr. Emil Onaca1,5, Conf. univ. dr. Aida Puia1,2,4

1Universitatea de Medicină și Farmacie Cluj-Napoca Iuliu Hațieganu, România, 2Cabinet Medical Individual Medicină de Familie, Cluj-Napoca, România, 3Institutul Inimii Nicolae Stăncioiu Cluj-Napoca, 4Medicină de familie, 5Medicină internă

Primit: 20.11.2024 • Acceptat pentru publicare: 15.12.2024

Rezumat

Obezitatea este o boală cronică complexă în care sunt incriminați mai mulți factori (genetici, de mediu, fiziologici și comportamentali) și necesită tratament pe termen lung. Printre comorbiditățile asociate cu obezitatea sunt menționate diabet zaharat de tip 2, boli cardiovasculare, dislipidemie, steatoza hepatică non alcoolica, anomalii hormonale reproductive, sindrom de apnee în somn, depresie, osteoartrită și unele tipuri de cancer.

Antropometria (indicele de masă corporală și circumferința taliei) trebuie luate în considerare atunci când se stabilește planul de tratament, precum și severitatea și prezența complicațiilor asociate cu obezitatea. Intervențiile de tipul schimbarea stilului de viață, precum o dietă redusă sau foarte scăzută în calorii și/ sau în unele cazuri asociată cu farmacoterapie ar trebui să fie un focus al tratamentului. În unele situații, managementul ar trebui să includă intervenții intensive precum dietă foarte redusă în calorii, farmacoterapie sau chirurgie bariatrică.

Cuvinte cheie: obezitate, comorbiditate, stil de viață, medicină de familie

MEDICAL PRACTICE

Management

Obesity in family physicians practice

Abstract

Obesity is a complex chronic disease in which multiple factors (genetic, environmental, physiological, and behavioural) are implicated and which requires long-term treatment. Among the comorbidities associated with obesity are type 2 diabetes, cardiovascular diseases, dyslipidaemia, non-alcoholic fatty liver disease, reproductive hormonal abnormalities, sleep apnoea syndrome, depression, osteoarthritis, and some types of cancer.

Anthropometry (body mass index and waist circumference) must be taken into account when establishing the treatment plan, as well as the severity and presence of complications associated with obesity. Lifestyle interventions, such as a reduced-calorie or very low-calorie diet and/or, in some cases, pharmacotherapy, should be a focus of treatment. In some situations, management should include intensive interventions such as very low-calorie diets, pharmacotherapy, or bariatric surgery.

Keywords: obesity, comorbidity, lifestyle, family medicine

Sindromul Leriche în practica medicului de familie

Dr. Ioana Cinpoeru1,3, Asist. univ. asoc. dr. Ana Dascãl1,2,3, Asist. univ. dr. Sorina Rodica Pop1,2,3,4, Asist. univ. dr. Bianca Cojan Mânzat1,2,3, Dr. Daniela-Carmen Vaida2,3, Conf. univ. dr. Aida Puia1,2,3

1Universitatea de Medicină și Farmacie Iuliu Hațieganu Cluj-Napoca, România, 2Cabinet Medical Individual de Medicina Familiei, Cluj Napoca, 3Medicină de familie, 4Geriatrie-gerontologie

Primit: 20.11.2024 • Acceptat pentru publicare: 15.12.2024

Rezumat

Sindromul Leriche și boala arterială periferică reprezintă entități clinico-biologice dificil de gestionat în cabinetul medicului de familie. Medicul de familie, ca prim contact al pacientului cu sistemul medical, are rolul de a contribui la un diagnostic timpuriu, de a sfătui pacientul și aparținătorii cu privire la importanța aderenței la tratament dar și de a le oferi sprijin psiho-emoțional. Diagnosticul precoce oferă posibilitatea unui tratament prompt și încetinirea evoluției bolii. Complicațiile bolii sunt grevate de multiple implicații profesionale și sociale; complexitatea îngrijirii și costurile generate devin tot mai mari iar pacientul poate să ajungă o povară pentru societate și familie. Cazul prezentat intenționează să evidențieze rolul medicului de familie în gestionarea unui pacient diagnosticat cu sindrom Leriche, pacient cunoscut de vreme îndelungată cu boală arterială periferică și să sublinieze importanța managementului factorilor de risc pentru această afecțiune la nivelul cabinetului de medicină de familie.

Cuvinte cheie: sindrom Leriche, management boală arterială periferică în medicina de familie

MEDICAL PRACTICE

Complementary medicine

Clinical case presentation: Leriche Syndrome

Abstract

Leriche syndrome and peripheral arterial disease as clinical-biological entities are difficult to manage in the family doctor’s office. The family doctor, as the patient’s first contact with the medical system, has the role of contributing to an early diagnosis, to advise the patient and relatives about the importance of adherence to treatment but also to offer them psycho-emotional support. Early detection of the diagnosis offers the possibility of an early treatment and thus slowing down the evolution of the disease. The complications of this disease engage multiple professional and social implications; the complexity of the care and the costs generated are getting higher and the patient can become a burden for society and the family. The presented case intends to highlight the attribution of the family doctor in the management of a patient diagnosed with Leriche syndrome, a patient known for a long time with peripheral arterial disease and to emphasize the importance of the risk factors management for this condition at the level of the family medicine office.

Keywords: Leriche syndrome, peripheral arterial disease management in family medicine