Revista Română de Medicina Familiei
ISSN 2601 – 4874 ISSN-L 2601 – 4874
Revista Română de Medicina Familiei Vol 9, Nr 2, Iunie 2026 Romanian Journal of Family Medicine Vol 9, No 2, June 2026 EDITORIAL Infecția cu Hantavirus ar trebui să fie o preocupare pentru profesioniștii din asistența medicală primară? Prof. univ. habil. dr. Mira Florea PRACTICĂ MEDICALĂ Review Influenţa stress-ului oxidativ asupra cardiomiocitelor în […]
Hantavirusurile sunt virusuri ARN zoonotice care aparțin familiei Hantaviridae și se transmit în principal prin expunerea la excrementele rozătoarelor infectate. În prezent, Hantaviridae cuprinde 7 genuri și 53 de specii. Mai multe hantavirusuri, cum ar fi virusul Hantaan, virusul Seul, virusul Dobrava-Belgrad, virusul Puumala, virusul Andes și virusul Sin Nombre, sunt extrem de patogene pentru oameni (1). Hantavirusul Andes este unic prin faptul că poate fi transmis de la persoană la persoană (2).
Bolile umane cauzate de hantavirusuri au devenit o problemă semnificativă de sănătate publică din cauza morbidității și mortalității ridicate in unele regiuni, a tabloului clinic nespecific la debut, a evoluției potențial severe și a răspândirii geografice tot mai mari. În Europa, virusul Puumala se numără printre cele mai frecvente hantavirusuri și provoacă o formă mai ușoară de febra hemoragica cu sindrom renal (FHSR), cunoscută sub numele de nefropatie epidemică. În America, virusul Sin Nombre și virusul Andes sunt cauze majore ale sindromului cardio-pulmonar cu Hantavirus (CPH), care se asociază cu rate de mortalitate care se apropie de 30-40%. Rapoartele recente continuă să demonstreze relevanța hantavirusului ca infecție emergentă.
Pentru profesioniștii din asistența medicală primară, infecția cu hantavirus reprezintă o provocare importantă în diagnostic. Manifestările precoce seamănă adesea cu gripa, COVID-19, leptospiroza, dengue sau pneumonia dobândită în comunitate, putând întârzia diagnosticul și trimiterea la un specialist. Deoarece recunoașterea precoce influențează semnificativ rezultatele, conștientizarea în rândul medicilor din prima linie este esențială.
Hantavirusurile sunt distribuite la nivel global și menținute în rezervoare de rozătoare. Transmiterea la oameni are loc de obicei prin inhalarea particulelor aerosolizate contaminate cu urină, salivă sau fecale de rozătoare. Expunerea ocupațională și de mediu joacă un rol major, în special în rândul fermierilor, lucrătorilor silvici, personalului militar, turiștilor în tabără și persoanelor care locuiesc în medii rurale.
Principalul mecanism patologic al bolii cu hantavirus este creșterea permeabilității vasculare cauzată de disfuncția endotelială și leziunile mediate imun. Virusul infectează celulele endoteliale fără a produce efecte citopatice directe. În schimb, răspunsul imun al gazdei contribuie substanțial la leziuni și extravazări capilare, hipotensiune arterială, edem pulmonar și leziuni renale (2).
Deoarece manifestările clinice la debut imită bolile virale comune, pacienții se prezintă frecvent inițial la unitățile de asistență medicală primară.
La unii indivizi, infecția cu hantavirus progresează rapid de la un prodrom febril la o compromitere respiratorie în câteva ore cu dispnee, tuse neproductivă, edem pulmonar, hipotensiune arterială și șoc, necesitând asistență medicală intensivă. Mortalitatea rămâne ridicată în ciuda progreselor în îngrijirea de susținere cardio-respiratorie avansată.
Febra hemoragică cu sindrom renal (FHSR) se prezintă cu: febră, manifestări hemoragice, hipotensiune arterială, insuficiență renală severă și șoc. Testele de laborator evidențiază trombocitopenie, creșterea creatininei service și proteinurie, iar radiografiile pulmonare arată prezenta infiltratelor pulmonare (3).
Provocările în asistența medicală primară se referă la diagnosticul precoce, care este dificil deoarece simptomele inițiale sunt nespecifice și boala este relativ rară în unele regiuni. Cu toate acestea, câteva constatări ar trebui să ridice suspiciuni: boală febrilă asociată cu trombocitopenie, simptome respiratorii acute cu expunere la rozătoare, leziune renală acută fără explicație clară, expunere la medii rurale sau zone cu animale sălbatice, expunere ocupațională la rozătoare. Confirmarea bolii se realizează prin serologie, detectând anticorpi IgM specifici hantavirusului sau prin testare PCR în laboratoare specializate.
În prezent, nu există o terapie antivirală eficientă pentru infecția cu hantavirus. Tratamentul este nespecific, de susținere cardio-respiratorie și renală. Recunoașterea precoce și trimiterea promptă către asistență medicală de nivel superior sunt responsabilități esențiale pentru profesioniștii din asistența medicală primară. Unele studii au evaluat ribavirina, în special în FHSR, dar dovezile rămân inconsistente, în special pentru CPH. Vaccinurile experimentale și imunoterapiile sunt în curs de investigare, dar nu sunt încă disponibile pe scară largă.
Rolul asistenței medicale primare este de consiliere preventivă și educare a populației cu risc cu privire la: măsuri de control al rozătoarelor, curățarea zonelor contaminate cu rozătoare, evitarea aerosolizării în timpul curățării, utilizarea dezinfectanților și a echipamentelor de protecție, depozitarea adecvată a alimentelor în mediul rural. Profesioniștii din asistența medicală primară contribuie, de asemenea, la supraveghere prin recunoașterea cazurilor suspecte și raportarea lor promptă către autoritățile de sănătate publică. Deși infecția cu hantavirus rămâne relativ neobișnuită în comparație cu alte boli infecțioase întâlnite în asistența medicală primară, evoluția sa potențial fatală face ca conștientizarea clinică să fie esențială. Suspiciunea clinica precoce poate îmbunătăți semnificativ rezultatele prin trimitere la timp și gestionarea complicațiilor.
Schimbările climatice, perturbările ecologice și interacțiunea umană tot mai intensă cu habitatele rozătoarelor pot crește și mai mult riscul apariției și extinderii geografice a hantavirusului. În plus, au fost identificate noi hantavirusuri care infectează liliecii, rozătoarele, șoarecii, amfibienii și peștii (1).
Medicii de familie ar trebui să fie conștienți de infecția cu hantavirus, în special la pacienții care prezintă boli febrile și expunere epidemiologică compatibilă. Pe măsură ce bolile infecțioase emergente continuă să evolueze la nivel global, conștientizarea hantavirusului rămâne extrem de relevantă în practica medicală primară.
Should hantavirus infection be a concern for primary care professionals?
Prof. habil dr. Mira Florea
UBBMed, Babes-Bolyai University, Cluj-Napoca, Romania
Hantaviruses are zoonotic RNA viruses belonging to the family Hantaviridae and are transmitted primarily through exposure to infected rodent excreta. Currently, Hantaviridae encompasses seven genera and 53 species. Multiple Hantaviruses such as Hantan virus, Seoul virus, Dobrava-Belgrade virus, Puumala virus, Andes virus, and Sin Nombre virus are highly pathogenic to humans (1). Andes hantavirus is unique in that it can be transmitted from person to person (2).
Human disease caused by hantaviruses has emerged as a significant public health concern because of its high morbidity and mortality, nonspecific early presentation, and increasing geographic spread. In Europe, Puumala virus is among the most common hantaviruses and generally causes a milder form of hemorrhagic fever with renal syndrome (HFRS) known as nephropathia epidemica. In the Americas, Sin Nombre virus and Andes virus are major causes of Hantavirus Cardiopulmonary Syndrome (HCPS), a disease associated with mortality rates approaching 30–40%. Recent reports continue to demonstrate the relevance of hantavirus as an emerging infection.
For primary care professionals, hantavirus infection represents an important diagnostic challenge. Early manifestations often resemble influenza, COVID-19, leptospirosis, dengue, or community-acquired pneumonia, potentially delaying diagnosis and referral. Since early recognition significantly influences outcomes, particularly in HCPS, awareness among frontline clinicians is essential. Hantaviruses are globally distributed and maintained in rodent reservoirs. Transmission to humans usually occurs through inhalation of aerosolized particles contaminated with rodent urine, saliva, or feces. Occupational and environmental exposure plays a major role, especially among farmers, forestry workers, military personnel, campers, and individuals living in rural environments.
The principal pathological mechanism of hantavirus disease is increased vascular permeability caused by endothelial dysfunction and immune-mediated injury.
The virus infects endothelial cells without producing direct cytopathic effects; instead, the host immune response contributes substantially to capillary leakage, hypotension, pulmonary edema, and renal injury (2).
Because these symptoms mimic common viral illnesses, patients frequently present initially to primary care settings. In some individuals, hantavirus infection progresses rapidly from a febrile prodrome to respiratory failure within hours with dyspnea, nonproductive cough, pulmonary edema, hypotension, and shock, requiring intensive care. Mortality remains high despite advances in cardiopulmonary support care. Hemorrhagic fever with renal syndrome (HFRS) presents with fever, hemorrhagic manifestations, hypotension, severe renal failure, and shock. Laboratory tests reveal thrombocytopenia, elevated serum creatinine, and proteinuria and on chest radiographs the presence of infiltrates (3).
Challenges in primary care relate to early diagnosis, which is difficult because initial symptoms are nonspecific and the disease is relatively rare in some regions. However, several findings should raise suspicion: febrile illness associated with thrombocytopenia, acute respiratory symptoms with rodent exposure, acute kidney injury without clear explanation, exposure to rural or wildlife areas, occupational exposure to rodents.
Confirmation of the disease is achieved by serology, detecting hantavirus-specific IgM antibodies, or by PCR testing in specialized laboratories.
There is currently no effective antiviral therapy for hantavirus infection. Treatment is nonspecific, cardiorespiratory and renal supportive. Early recognition and prompt referral to higher-level care are essential responsibilities for primary care professionals.
Some studies have evaluated ribavirin, particularly in FHSR, but the evidence remains inconsistent, especially for CPH. Experimental vaccines and immunotherapies are under investigation but are not yet widely available.
The role of primary health care is to provide preventive counseling and education to the population at risk: rodent control measures, cleaning of rodent-contaminated areas, avoidance of aerosolization during cleaning, use of disinfectants and protective equipment, and appropriate food storage in rural areas. Primary health care professionals also contribute to surveillance by recognizing suspected cases and promptly reporting them to public health authorities. Although hantavirus infection remains relatively uncommon compared to other infectious diseases encountered in primary health care, its potentially fatal course makes clinical awareness essential. Early clinical suspicion can significantly improve outcomes through timely referral and management of complications.
Climate change, ecological disturbances, and increasing human interaction with rodent habitats may further increase the risk of hantavirus emergence and geographic spread. New hantaviruses infecting bats, rodents, shrews, amphibians, and fish have been identified (1).
Family physicians should be aware of hantavirus infection, especially in patients presenting with febrile illness and compatible epidemiological exposure. As emerging infectious diseases continue to evolve globally, hantavirus awareness remains highly relevant in primary care practice.
Bibliografie/References
Rezumat
În baza datelor din literatura de specialitate consultată, referitoare la modul în care stress-ul oxidativ intervine în patogenia insuficienței cardiace congestive (ICC), prezenta lucrare sintetizează modul în care este redusă masa miocardică contractilă, componenta patogenică principală a deficitului de pompă aspiro-respingătoare a inimii. Reducerea contractilităţii miocardului, în condiţii de stress oxidativ indus ischemic recunoaşte un dublu mecanim: exacerbarea procesului de moarte prematură a cardiomiocitelor (prin necroză şi apoptoză) şi alterarea calitativă a organitelor cardiomiocitelor care supravieţuiesc stress-ului oxidativ existent în miocard şi care funcţional sunt suprasolicitate. Dintre cele două modalităţi de afectare numerică a cardiomiocite-lor este prezentat mecanismul apoptozei induse prematur şi la cote crescute.
Cuvinte cheie: insuficienţă cardiacă, stress oxidativ, apoptoză, cardiomiocite, caspase
MEDICAL PRACTICE
Review
Influence of oxidative stress on cardiomyocytes in congestive heart failure induced by atheromatous myocardial ischemia
Abstract
Based on the data from the consulted specialized literature, regarding the way in which oxidative stress intervenes in the pathogenesis of congestive heart failure (CHF), the paper presentation synthesizes the way in which the myocardial contractile mass is reduced, the main pathogenic component of the heart’s suction-repulsion pump deficiency. The reduction of myocardial contractility, under conditions of ischemic-induced oxidative stress recognizes a double mechanism: the exacerbation of the premature death process of cardiomyocytes (through necrosis and apoptosis) and the qualitative alteration of cardiomyocyte organelles that survive oxidative stress in the myocardium and that are functionally overloaded. Among the two ways of numerical damage to cardiomyocytes, the mechanism of apoptosis induced prematurely and at elevated levels is presented.
Keywords: heart failure, oxidative stress, apoptosis, cardiomyocytes, caspases
Rezumat
Introducere: Tulburările de dezvoltare sexuală reprezintă un grup heterogen de afecțiuni congenitale caracterizate prin dezvoltarea atipică a sexului cromozomial, gonadal și anatomic. Termenul a fost introdus pentru a înlocui denumiri considerate stigmatizante, precum „hermafrodit” sau „pseudohermafrodit”, însă definiția rămâne încă dezbătută în comunitatea medicală și în grupurile de suport ale pacienților, fiind considerat un termen prea general.
Metodă: S-a realizat o analiză narativă a literaturii de specialitate privind aspectele genitale atipice la nou-născuți, punând accentul pe criteriile de diagnostic, mecanismele fiziopatologice și abordarea strategiilor clinice actuale în medicina de familie. Au fost analizate datele din ghidurile internaționale și din publicațiile recente referitoare la abordarea clinică și multidisciplinară a acestei afecțiuni.
Rezultate: Dezvoltarea sexuală normală începe încă din perioada embrionară, este controlată de factori genetici și hormonali, iar până în săptămâna a șaptea de sarcină, gonadele nu dobândesc caracteristici morfologice specifice pentru sexul feminin sau masculin. Gena SRY, localizată pe cromozomul Y, are rolul principal în determinarea sexului masculin, iar dintre hormonii cu rol esențial în acest proces se numără testosteronul, dihidrotestosteronul și hormonul anti-müllerian. Orice perturbare a acestor procese poate determina apariția unor atipii de dezvoltare ale organelor genitale interne și externe.
Cele mai frecvente cauze ale tulburărilor de dezvoltare sexuală sunt hiperplazia adrenală congenitală prin deficit de 21-hidroxilază, sindromul de insensibilitate la androgeni și mozaicismul cromozomial sexual. Manifestările clinice sunt variate și includ hipospadias sever, curbatura severă a penisului, scrotul fuzionat cu prepuțul, incapacitatea de a palpa testiculele bilateral, clitoromegalie sau fuziunea posterioară a labiilor mari. Uneori, atipiile genitale clinice sunt modificate discret, ceea ce face diagnosticul mai dificil.
Discuții: Evaluarea sugarului trebuie realizată precoce și include istoricul familial și al sarcinii, examen clinic atent, ecografie abdomino-pelvină și investigații hormonale și genetice. În cabinetul medicului de familie, accentul se pune pe examenul clinic, care presupune evaluarea dimensiunilor clitorofalusului, poziției gonadelor și raportului anogenital, precum și aprecierea gradului de virilizare prin scale standardizate.
Concluzie: Diagnosticul și managementul tulburărilor de dezvoltare sexuală necesită o abordare multidisciplinară. Identificarea rapidă a cauzelor și comunicarea empatică cu familia sunt esențiale atât pentru prevenirea complicațiilor medicale, cât și pentru reducerea impactului psihologic asupra pacientului și familiei sale.
Cuvinte cheie : tulburări de dezvoltare sexuală, gena SRY, hiperplazia adrenală congenitală, atipii de dezvoltare
MEDICAL PRACTICE
Narrative review
Evaluation of the infant with atypical genital appearance: disorders of sexual development
Abstract
Introduction: Differences of sex development represent a heterogeneous group of congenital conditions characterized by atypical development of chromosomal, gonadal, and anatomical sex. The term was introduced to replace terms considered stigmatizing, such as “hermaphrodite” or “pseudo hermaphrodite,” but the definition remains debated within the medical community and patient support groups, as it is considered too general.
Method: A narrative review of the literature on atypical genitalia in newborns was conducted, focusing on diagnostic criteria, pathophysiological mechanisms, and current clinical management strategies in family medicine. Data from international guidelines and recent publications regarding the clinical and multidisciplinary management of this condition were analyzed.
Results: Normal sexual development begins as early as the embryonic period and is controlled by genetic and hormonal factors; by the seventh week of pregnancy, the gonads have not yet acquired morphological characteristics specific to the female or male sex. The SRY gene, located on the Y chromosome, plays the primary role in determining male sex, and among the hormones essential to this process are testosterone, dihydrotestosterone, and anti-Müllerian hormone. Any disruption of these processes can lead to developmental abnormalities of the internal and external genitalia.
The most common causes of disorders of sexual development are congenital adrenal hyperplasia due to 21-hydroxylase deficiency, androgen insensitivity syndrome, and sex chromosome mosaicism. Clinical manifestations are varied and include severe hypospadias, severe penile curvature, a scrotum fused to the foreskin, inability to palpate the testes bilaterally, clitoromegaly, or posterior fusion of the labia majora. Sometimes, clinical genital abnormalities are subtle, which makes diagnosis more difficult.
Discussion: The infant’s evaluation should be performed early and includes a family and pregnancy history, a careful clinical examination, an abdominal-pelvic ultrasound, and hormonal and genetic testing. In the family physician’s office, the focus is on the clinical examination, which involves assessing the size of the clitoris, the position of the gonads, and the anogenital ratio, as well as evaluating the degree of virilization using standardized scales.
Conclusion: The diagnosis and management of disorders of sexual development require a multidisciplinary approach. Rapid identification of causes and empathetic communication with the family are essential for both preventing medical complications and reducing the psychological impact on the patient and their family.
Keywords: differences of sex development, SRY gene, congenital adrenal hyperplasia, atypical developmental
Read more about Evaluarea sugarului cu aspect genital atipic: tulburări de dezvoltare sexuală …
Rezumat
Herpesul zoster la copil reprezintă o entitate rară, în special la pacientul imunocompetent. Expunerea intrauterină la virusul varicelo-zosterian este descrisă ca posibil factor favorizant pentru reactivarea virală ulterioară. Prezentăm cazul unui copil în vârstă de 6 ani, fără antecedente patologice semnificative, nevaccinat anti-varicelic, cu istoric matern de varicelă în timpul sarcinii. Debutul a fost cu febră și erupție veziculoasă unilaterală la nivelul dermatomului lombar stâng, fără durere asociată. Inițial s-a recomandat exclusiv tratament topic, ulterior fiind inițiat tratament antiviral cu Aciclovir în contextul persistenței febrei și agravării leziunilor cutanate. Pacientul a fost reevaluat în cabinetul medicului de familie, unde examenul clinic nu a susținut suspiciunea unei suprainfecții bacteriene. Evoluția sub tratament antiviral și simptomatic a fost favorabilă. Având în vedere apariția herpesului zoster la un copil aparent imunocompetent, s-au recomandat investigații biologice suplimentare și evaluare pediatrică pentru excluderea unei patologii subiacente. Cazul evidențiază importanța anamnezei complete, inclusiv a antecedentelor materne din timpul sarcinii, în orientarea diagnosticului de herpes zoster pediatric. Reevaluarea clinică periodică și individualizarea conduitei terapeutice au un rol esențial în practica medicului de familie.
Cuvinte cheie: herpes zoster, varicela maternă, infecție congenitală
MEDICAL PRACTICE
Case presentation
Herpes Zoster in a child with intrauterine Varicella-Zoster virus exposure: a case report
Abstract
Herpes zoster in children is a rare condition, especially in immunocompetent patients. Intrauterine exposure to varicella-zoster virus has been described as a possible predisposing factor for later viral reactivation. We present the case of a 6-year-old child with no significant medical history, unvaccinated against varicella, whose mother had varicella during pregnancy. The disease onset was characterized by fever and a unilateral vesicular eruption involving the left lumbar dermatome, without associated pain. Initially, only topical treatment was recommended, while antiviral therapy with Acyclovir started later due to persistent fever and worsening skin lesions. The patient was subsequently reevaluated in the family physician’s office, where the clinical examination did not support bacterial superinfection. The evolution under antiviral and symptomatic treatment was favorable. Considering the occurrence of herpes zoster in an apparently immunocompetent child, additional laboratory investigations and pediatric evaluation were recommended to exclude an underlying condition. This case highlights the importance of thorough medical history taking, including maternal history during pregnancy, in the diagnostic approach to pediatric herpes zoster. Periodic clinical reassessment and individualized therapeutic management play an essential role in family medicine practice.
Keywords: herpes zoster, maternal varicella, congenital varicella infection
Deficitul de fier reprezintă starea în care organismul nu dispune de suficiente rezerve de fier pentru a satisface necesarul fiziologic. Lipsa fierului, însoțită sau nu de anemie, este o situație frecvent întâlnită în timpul sarcinii, cu consecințe asupra sănătății mamei și a fătului, contribuind la creșterea morbidității și mortalității materne, precum și a celei perinatale (1).
Paraclinic, deficitul de fier se definește ca o valoare a feritinei serice sub 30 ng/ml în cazurile severe (în cele moderate, valorile feritinei sunt cuprinse între 30 și 100 ng/ml) sau o valoare a feritinei sub 50 ng/ml în asociere cu un coeficient de saturație al transferinei mai mare de 20% (2).
Read more about Deficitul de fier în sarcină …
Rezumat
Medicul scriitor se află la intersecția dintre rațiune și sensibilitate. Pe de o parte, el este format din spiritul științific, rațional, obișnuit să analizeze simptome, să pună diagnostice și să caute soluții concrete. Pe de altă parte, spiritul literar, în special scrisul, îi permite să exploreze dimensiunea subiectivă a existenței și să pătrundă în profunzimea sufletului omenesc. Literatura devine, pentru medic, o formă de eliberare, un mod de a da sens experiențelor limită cu care se confruntă zilnic. Prin intermediul creației literare, suferința nu mai este doar o realitate crudă, ci se transformă într-un mijloc de cunoaștere, de autocunoaștere și de reflecție. Prima parte se referă la exemple de medici scriitori care s-au născut, au trăit, au profesat medicina și au scris literatură în perioada antebelică și interbelică, adică perioada cuprinsă aproximativ între anii 1850–1939.
Cuvinte cheie: medic, scriitor, medicină, literatură
FROM DOCTORS WITH THE GIFT OF WRITING
The interaction between reason and sensitivity – a doctor’s opinion, part 1
Abstract
The physician-writer stands at the intersection of reason and sensitivity. On the one hand, he is shaped by a scientific, rational mind, accustomed to analyzing symptoms, formulating diagnoses, and seeking concrete solutions. On the other hand, the literary spirit, particularly writing, allows him to explore the subjective dimension of existence and to delve into the depths of the human soul. For the physician, literature becomes a form of liberation, a way to make sense of the extreme experiences he faces daily. Through literary creation, suffering is no longer merely a harsh reality, but becomes a mean of knowledge, self-knowledge, and reflection. The first part of this article focuses on examples of physician-writers who were born, lived, practiced medicine, and wrote literature during the pre-war and interwar periods that is, roughly spanning 1850–1939.
Keywords: reason, sensitivity, physician-writers, pre-war and inter-war
Read more about Interacțiunea între rațiune și sensibilitate – opinia unui medic, partea 1 …
Rezumat
Philippe Jean Pelletan, Jean Joseph Sue Fiul și Nicolas Heurteloup au fost 3 medici excepționali, 3 chirurgi remarcabili ai Perioadei Napoleoniene. Practic, aceste 3 mari personalități ale lumii medicale franceze au revoluționat practica chirurgicală din primele două decenii ale secolului XIX. Astfel, în acest material ne-am propus să prezentăm 3 biografii foarte succinte ale celor 3 chirurgi excepționali ai Perioadei Napoleoniene anterior amintiți.
Cuvinte cheie: Philippe Jean Pelletan, Jean Joseph Sue Fiul și Nicolas Heurteloup, chirurgi, Perioadă Napoleoniană
HISTORY OF MEDICINE
Famous physicians in the Napoleonic era – part IX
Philippe Jean Pelletan, Jean Joseph Sue (son) and Nicolas Heurteloup, three exceptional surgeons of the Napoleonic era
Abstract
Philippe Jean Pelletan, Jean Joseph Sue the Younger, and Nicolas Heurteloup were three exceptional physicians and remarkable surgeons of the Napoleonic era. In fact, these three great figures of the French medical world revolutionized surgical practice in the first two decades of the 19th century. In this material we aim to present three very brief biographies of the aforementioned exceptional surgeons in the Napoleonic Era.
Keywords: Philippe Jean Pelletan, Jean Joseph Sue the Younger, and Nicolas Heurteloup, surgeons, Napoleonic Era
Revista Română de Medicina Familiei Vol 9, Nr 1, Martie 2026 Romanian Journal of Family Medicine Vol 9, No 1, March 2026 EDITORIAL Conștientizarea prevalenței și a provocărilor tratamentului cancerului la pacienții obezi ar creste aderența la prevenția ambelor condiții în asistența medicală primară Prof. univ. habil. dr. Mira Florea PRACTICĂ MEDICALĂ Review Obezitatea […]
Prevalența globală a obezității aproape s-a triplat în ultimele cinci decenii, în paralel cu creșterea incidenței cancerului. Obezitatea este recunoscută ca factor cauzal pentru cel puțin 13 tipuri de cancer. Agenția Internațională pentru Cercetarea Cancerului (IARC) a concluzionat că excesul ponderal este legat de cancerele de sân (postmenopauză), colorectal, endometru, esofag (adenocarcinom), rinichi, pancreas, ficat, stomac, cardiac, ovar, tiroidă, meningiom, vezică biliară și mielom multiplu. Obezitatea contribuie substanțial la povara globală a cancerului. În țările dezvoltate, 4-8% din totalul cancerelor sunt atribuibile excesului ponderal (1). De asemenea, este asociată cu o mortalitate specifică cancerului crescută. Într-o cohortă prospectivă mare de peste 900.000 de adulți din SUA, obezitatea a fost legată de o mortalitate prin cancer cu 14% mai mare la bărbați și cu 20% la femei, comparativ cu persoanele cu greutate normală (2).
Obezitatea este un factor de risc modificabil major pentru incidența, progresia și mortalitatea cancerului la nivel mondial. Adipozitatea excesivă creează un mediu complex care promovează tumorile, caracterizat prin hiperinsulinemie, inflamație cronică, dezechilibru al adipokinelor, metabolism alterat al hormonilor sexuali și dereglare imună. O meta-analiză a 141 de studii a arătat că fiecare creștere cu 5 kg/m² a indicelui de masă corporală (IMC) crește semnificativ riscul de cancere multiple, în special adenocarcinom endometrial și adenocarcinom esofagian (3). IMC surprinde incomplet riscul oncogenic. Adipozitatea viscerală și circumferința taliei se corelează mai puternic cu disfuncția metabolică și riscul de cancer decât IMC-ul singur (4). Depozitele de grăsime ectopice – inclusiv boala steatozică hepatică asociată cu MASLD și grăsimea periviscerală – par a fi deosebit de favorabile dezvoltării tumorilor.
Ca mecanisme biologice, efectele oncogene ale obezității apar din căile fiziopatologice interconectate ale celor doua patologii.
Rezistența la insulină indusă de obezitate duce la hiperinsulinemie compensatorie, un factor central al carcinogenezei legate de obezitate. Insulina crescută stimulează direct receptorii de insulină de pe celulele tumorale, reduce producția hepatică de proteine care leagă IGF și crește biodisponibilitatea IGF-1 liber. La rândul său, IGF-1 activează căile PI3K/Akt/mTOR și MAPK, promovând proliferarea și inhibând apoptoza (5). Studiile prospective demonstrează că nivelurile crescute de peptid C (un marker al secreției de insulină) sunt asociate cu un risc crescut de cancer colorectal și mortalitate (6). Dezechilibrul leptină-adiponectină este o caracteristică endocrină definitorie a riscului de cancer legat de obezitate. Semnalizarea ridicată a leptinei a fost implicată în tumorogeneza mamară, colorectală și prostatică (7). Nivelurile scăzute de adiponectină sunt asociate cu un risc crescut de cancer endometrial, mamar și colorectal (8). Obezitatea induce o stare inflamatorie persistentă cu grad redus prin nivel crescut de citokine circulante (TNF-α, IL-6, CRP), care promovează deteriorarea ADN-ului, angiogeneza și progresia tumorii (9). Obezitatea generează si modificări ale hormonilor sexuali. Țesutul adipos este un situs major al activității aromatazei. La femeile aflate la postmenopauză, obezitatea duce la creșterea producției periferice de estrogen și la creșterea biodisponibilității estradiolului. Aceste modificări promovează puternic cancerele dependente de hormoni, în special cancerele de sân și endometrial (10). Imunitatea antitumorală este profund alterată în obezitate. Aceste modificări creează un micromediu tumoral imunosupresor și pot influența răspunsul la imunoterapia anticancerigenă (11). La gazdele obeze tumorile demonstrează utilizare crescută a lipidelor, iar adipocitele susțin direct creșterea tumorii. Studiile experimentale arată că adipocitele facilitează metastazele cancerului ovarian la nivelul epiploonului prin mecanisme de transfer de lipide (12).
Pe lângă creșterea riscului apariției mai multor tumori maligne, obezitatea afectează detectarea cancerului, administrarea tratamentului, răspunsul terapeutic și rezultatele supraviețuirii.
Există unele provocări legate de diagnosticarea cancerului în obezitate, de care medicul de familie ar trebui să fie conștient și să personalizeze programele de screening oncologic la pacienții obezi.
Obezitatea complică detectarea cancerului prin aderență mai scăzută la screening, sensibilitate redusă a examenului fizic, limitări ale testelor imagistice, dificultăți tehnice la biopsie. Diagnosticul întârziat contribuie la un stadiu mai avansat de prezentare în unele tipuri de cancer la obezi.
În plus, rezultatele tratamentului cancerului în obezitate sunt mai slabe. Pacienții obezi supuși intervențiilor chirurgicale pentru cancer au un risc crescut de tromboembolism venos și complicații ale plăgilor. Cu toate acestea, chirurgia bariatrică oferă cele mai puternice dovezi care leagă pierderea în greutate de riscul redus de cancer. Studii prospective ample au demonstrat reduceri semnificative ale cancerelor legate de obezitate în urma scăderii ponderale postchirurgie bariatrica, în special la femei (13).
Considerațiile privind terapia sistemică la pacienții obezi cu cancer se referă la dozarea chimioterapiei. Deoarece, din punct de vedere istoric, pacienții obezi cu cancer au fost frecvent subdozați prin administrarea dozei standard de chimioterapie, neraportată la greutatea corporală crescută datorita riscului de toxicitate, ghidurile Societății Americane de Oncologie Clinică (ASCO) recomandă o dozare completă în funcție de greutate, deoarece reducerile dozei pot compromite ratele de vindecare (140. Paradoxal, mai multe studii raportează rezultate îmbunătățite cu imunoterapie, cum ar fi inhibitorii punctelor de control imunitar la pacienții cu obezitate. Acest aspect este numit „paradox al obezității”. Mecanismele propuse includ creșterea expresiei PD-1 pe celulele T epuizate și activarea imună mediată de leptină. Cu toate acestea, rezultatele sunt inconsistente și nu ar trebui interpretate ca efecte protectoare ale obezității (15).
Medicii de familie ar trebui să își informeze pacienții obezi despre riscul lor oncologic crescut pentru a crește aderența la screening-ul pentru cancer, din cauza dificultăților suplimentare de a fi diagnosticați precoce.
Este important să se acorde o atenție deosebită pacienților obezi deja diagnosticați cu cancer. Supraviețuirea este legată si de traiectoria greutății lor corporale. Creșterea în greutate după diagnosticarea cancerului este frecventă și relevantă clinic. La supraviețuitorii cancerului de sân, creșterea în greutate post-diagnostic este asociată cu un risc mai mare de recurență și o mortalitate crescută de orice cauză. Creșterea în greutate după diagnosticarea cancerului agravează și mai mult supraviețuirea în cazul cancerelor de sân și colorectal (16).
Starea de obezitate complică detectarea și tratamentul cancerului și, în general, agravează prognosticul. Ca o consecință a epidemiei globale de obezitate, integrarea sănătății metabolice și a gestionării greutății în prevenirea cancerului în asistența medicală primară și în managementul oncologic trebuie sa devina prioritare.
Awareness of the prevalence and challenges of cancer treatment in obese patients would increase adherence to prevention of both conditions in primary care
Prof. habil dr. Mira Florea
UBBMed, Babes-Bolyai University, Cluj-Napoca, Romania
The global prevalence of obesity has nearly tripled over the past five decades, paralleling rising cancer incidence. Obesity is now recognized as a causal factor for at least 13 cancer types. The International Agency for Research on Cancer (IARC) concluded that excess body fatness is convincingly linked to cancers of the breast (postmenopausal), colorectum, endometrium, esophagus (adenocarcinoma), kidney, pancreas, liver, stomach cardia, ovary, thyroid, meningioma, gallbladder, and multiple myeloma. Obesity contributes substantially to global cancer burden. In high-income countries, approximately 4-8% of all cancers are attributable to excess body fatness (1). It is also associated with increased cancer-specific mortality. In a large prospective cohort of over 900,000 U.S. adults, obesity was linked to 14% higher cancer mortality in men and 20% in women compared with normal-weight individuals (2).
Obesity is a major modifiable risk factor for cancer incidence, progression, and mortality worldwide. Excess adiposity creates a complex tumor-promoting environment characterized by hyperinsulinemia, chronic inflammation, adipokine imbalance, altered sex hormone metabolism, and immune dysregulation. A meta-analysis of 141 studies showed that each 5 kg/m² increase in BMI significantly increases the risk of multiple cancers, particularly endometrial adenocarcinoma and esophageal adenocarcinoma (3). Body Mass Index (BMI) incompletely captures oncogenic risk. Visceral adiposity and waist circumference correlate more strongly with metabolic dysfunction and cancer risk than BMI alone (4). Ectopic fat depots-including MASLD and perivisceral fat-appear particularly tumor-promoting.
As biological mechanisms, the oncogenic effects of obesity arise from interconnected pathways. Obesity-induced insulin resistance leads to compensatory hyperinsulinemia, a central driver of obesity-related carcinogenesis. Elevated insulin directly stimulates insulin receptors on tumor cells, reduces hepatic production of IGF-binding proteins and increases free IGF-1 bioavailability. In turn, IGF-1 activates PI3K/Akt/mTOR and MAPK pathways, promoting proliferation and inhibiting apoptosis (5). Prospective studies demonstrate that elevated C-peptide (a marker of insulin secretion) is associated with increased colorectal cancer risk and mortality (6). The leptin–adiponectin imbalance is a defining endocrine feature of obesity-related cancer risk. High leptin signaling has been implicated in breast, colorectal, and prostate tumorigenesis (7). Low adiponectin is associated with increased risk of endometrial, breast, and colorectal cancers (8). Obesity induces a persistent low-grade inflammatory state resulting in elevated circulating cytokines (TNF-α, IL-6, CRP), which promote DNA damage, angiogenesis, and tumor progression (9). It also generates sex hormone alterations. Adipose tissue is a major site of aromatase activity. In postmenopausal women, obesity leads to increased peripheral estrogen production and increased bioavailable estradiol. These changes strongly promote hormone-dependent cancers, particularly breast and endometrial cancers (10). Anti-tumor immunity is profoundly altered in obesity. These alterations create an immunosuppressive tumor microenvironment and may influence response to anticancer immunotherapy (11). Tumors in obese hosts demonstrate enhanced lipid utilization and adipocytes can directly support tumor growth. Experimental work shows adipocytes facilitate ovarian cancer metastasis to the omentum through lipid transfer mechanisms (12).
In addition to increasing the risk of several malignancies, obesity affects cancer detection, treatment delivery, therapeutic response, and survivorship outcomes.
There are some challenges related to diagnosing cancer in obesity, which the family doctor should be more aware of and personalize oncological screening programs in obese patients. Obesity complicates cancer detection through lower screening adherence, reduced sensitivity of physical examination, imaging tests limitations, technical difficulties in biopsy. Delayed diagnosis contributes to more advanced stage at presentation in some cancers.
Furthermore, the cancer treatment outcomes in obesity are poorer.
Obese patients undergoing cancer surgery have increased risk of venous thromboembolism and wound complications. However, bariatric surgery provides the strongest evidence linking weight loss to reduced cancer risk. Large prospective studies demonstrated significant reductions in obesity-related cancers following surgical weight loss, particularly in women (13).
Considerations for systemic therapy in obese cancer patients relate to chemotherapy dosing. Because, historically, obese cancer patients have frequently been underdosed by administering standard chemotherapy doses that are not weight-adjusted due to the risk of toxicity, the American Society of Clinical Oncology (ASCO) guidelines recommend full weight-based dosing, as dose reductions may compromise cure rates (14).
Paradoxically, several studies report improved outcomes with immunotherapy, like immune checkpoint inhibitors in patients with obesity. It is called “obesity paradox”. Proposed mechanisms include increased PD-1 expression on exhausted T cells and leptin-mediated immune activation. However, findings are inconsistent and should not be interpreted as protective effects of obesity (15).
Family physicians should inform their obese patients about their increased oncological risk to increase adherence to cancer screening due to their additional difficulties in being diagnosed early.
It is important to pay special attention to obese patients already diagnosed with cancer. Survival is linked to their body weight trajectory. Weight gain after cancer diagnosis is common and clinically relevant. In breast cancer survivors, post-diagnosis weight gain is associated with higher recurrence risk and increased all-cause mortality. Weight gain after cancer diagnosis further worsens survival in breast and colorectal cancers (16).
Obesity complicates cancer detection and treatment and generally worsens prognosis. As a consequence of the global obesity epidemic, integrating metabolic health and weight management into cancer prevention in primary care and oncology management must become a priority.
Bibliografie/References